Rămân copil

Când m-am trezit tu mă vegheai de-o veșnicie
De parcă dinainte de-a mă fi născut mă cunoșteai
Parcă  din totdeauna Cerul te dăduse mie
Când nu venisem încă iar tu mă așteptai.

N-am întrebat nicicând ce ești de unde vii
Tu ești  așa cum este viața,  fără protocol
Ești strălucire-n zori și-n beznele târzii
De parcă-n fiecare zi dai singură pământului ocol.

N-am înțeles de ce nu-ți obosește mângâierea
Și nici din ce izvor aduni  tăcerile mereu
Și numai tu găsești fără oprit,  egală  cu durerea
Puterea de-a iubi  când ceasul cade greu.

Pe semne că ascunzi din Dumnezeu ceva
Ori tu te-ai cuibărit în El de neștiută vreme
Te văd cum mă veghezi   când trece careva
Când mă opresc te simt cum inima-ți se teme.

Și porți  pe umeri drumul să nu mă rătăcesc
Tu vrei să trec prin stele, iar  văile să-neci
Să nu văd  suferințe în tine cât  lovesc
Să aflu numai  bine prin lumea-n care-mi treci.

Când m-am trezit eram  ca tine dragă mamă
Dar  vreau să știi că pentru veci rămân copil
Să tot aud iubirea-ți cum mă chiamă
Să-I mulțumesc lui Dumnezeu, cu ruga mea umil.

Tu nici nu știi

Tu nici nu știi că ești un înger, mamă
Și palma ta cea mirosind a trudă e un cer
În ochii tăi mi-e noaptea fără teamă
În palma ta văd  galaxii de peste efemer.

Tu nici nu știi că glasul tău e-al Lui
Ești și chemarea și răspunsul de la Dumnezeu
Ești steaua mea, deși poți fi a orișicui
Ești darul neegal și te-am primit doar eu.

Tu nu te schimbi odată cu planeta
În sine tu ești ca un univers neplanetar
Tu nu ai sori și nu predai nicicând ștafeta
Îl porți pe Dumnezeu la mine pe hotar.

Tu ești și vie și neîndrăznita mea icoană
Un soi de răsărituri ningând peste amurg
Ar nămeți de lacrimi în primăvara pământeană
De nu ai fi căldura mea în toate câte curg.

Fără să vrei ești pe vecie  numai mamă
Din clipa când întâi m-ai alintat divin
Nu ai ceva mai nobil mai demn să ai în seamă
Să fii cu Dumnezeu iar eu la voi să vin.

Unicitate

Inca de-atunci, din mâinile Ziditorului, ai fost mai mult decât lut. Ai fost răspunsul. Privirile te căutau ca pe o jumătate de vecie. Fără tine nu era bucurie, fără tine nu era odihnă,  fără tine pământul  se rotea în gol. Dumnezeu, cu mâinile Lui au strălucit minunea chipului tău, te-a zidit sub soare ca o cale ce duce spre acasă al oricui. Tu ești acasă, cu glasul, cu răbdarea, cu adierea de tihnă. Veacurile de noapte te-au mințit făcându-te inegală, slabă, învinsă. Dar Fiul lui Dumnezeu a murit întâi pentru tine. Într-un fel te-a creat a doua oară. Acum veșnicia e drumul de sub pașii tăi. Nici o primăvară nu seamănă cu asta, nici un pas nu a fost vreodată mai nesfârșit, ești mult mai mult decât egală; ești unică.

Nu primăverile

Nu primăverile sunt ziua ta
Nici  florile nu-s marea ta răsplată
Nu poate nimeni steaua ta purta
Tu nu doar strălucești o nestemată
Tu ești chiar galaxia ce va sta.

Tu nu ai preț în ochii nimănui
Și nimeni nu te cumpără  pe tine
Tu nu ești de vânzare veacului
Ești fiica Celui ce te ține
Ca o comoară dată orișicui.

Să nu te schimbi, să fii la fel
Trăiește, simte, luminează
Rămâi  un dar cu veșnicia-n el
Ca soarele pe bolta de amiază
Căci Dumnezeu e singurul tău țel.

Adevăr

Unii spun că Dumnezeu ne-a-nchipuit și a plecat
Ne-a uitat în graba Lui spre alte galaxii
Iară noi din prima zi am tot crezut și L-am visat
Cum visează un orfan prin negrul serilor târzii.

Alții spun că Dumnezeu nu S-a născut
Și există doar în gândurile noastre prea flămânde
Spun că noi L-am fi  cioplit pe Cel fără-nceput
Și când vrem, tot noi în văi de gânduri L-om ascunde.

Demonii, se spune, că Îl știu, se tem de El
Uneori Îl cred și-adesea galsu-I înfioară
Dar ne mint să credem versul lor mișel
Vor să ni-l transforme necinstit într-o povară.

Slova Sfintei Cărți  cea fără de-ndoială
Spune că venim din frământarea mâinii Lui
Că avem asemănarea Lui ca umbră ideală
Și vom fi ai Săi, de nu vom fi ai nimănui.

Dumnezeu e tot, cu preadestul, aceluia ce crede
Este chiar credință celui ce nu poate ști
El aude când tăcem, și, când e negură, ne vede
Dumnezeu e singurul ce-a fost de dinainte de a fi.

Zodia ca-nCER-ului
Sau  Vremea DUCĂ-i Vodă

Pentru unii, puțini, extrem de puțini este ca-n cer. Pentru alții, extrem de mulți, este ca pe vremea lui ”ducă-se”.
Pentru cine e cer? Cine să-i ducă? Pe cine?

Suntem ca vulpile lui Solomon, cineva ne prinde, ne leagă prin diverse conexiuni, apoi dă foc între noi. Ceea ce urmează este simplu de constatat, distrugere, pârjol, catastrofă. Un foarte sadic joc în care mor toți jucătorii uciși de chiar incendiul provocat tocmai de ei înșiși.

Privit de aproape nu se vede decât furia, încruntarea, competiția supraviețuirii, nu se aud decât gemetele luptei, trăsnetele nervilor și ale nerăbdării, nu miroase decât a pustiire.
Privit de la distanță, se vede un glob , fost albastru, acum un vulcan în erupție, o erupție dinspre toate punctele cardinale. Un tăvălug ucigător care deformează, uniformizează, otrăvește, provoacă și apoi sare în aer.
Oamenii se comportă ca și condamnații din camerele de gazare, luptă, se sfâșie, desființează reguli pentru visul unei secunde în plus.

”Ei sunt cei răi.”
”Ceilalți sunt nervoși, nerăbdători.”
”Dacă alții nu ar fi așa insuportabili.”

Acesta este fondul scuzelor mele. Prin acești avocați mă disculp. Cu aceste slogane mă blindez  și în spatele lor ascund ochii mei cei aproape sinceri și conștienți că nu pot privi în ochi pe ceilalți. Dacă aș privi decoperit mi s-ar vedea furia, m-ar trăda licărul duplicității, aș fi decodificat și vulnerabil.

Mă uit la bruma de elan, de speranță, cu care începem călătoria și acum. Avem planuri: să finalizez ori să dezvolt un proiect; să clarific o  incertitudine; să recuperez ceva pierdut ori să câștig ceva visat. Proiecte. Acum totul, chiar și un buchet de flori este un proiect.
Cum să mai încep ziua, ca un nene(Șchiopoaia) cu ținta utopică de a face măcar un bine? Cum să fac un plan din a nu tăia calea nimănui într-o zi? Ce mare lucru ar fi să nu telefonez doar din datorie comercială, ci un telefon pe zi să fie de simplă încurajare, simplu salut al cuiva?

Zodia în care rătăcim este în cea mai mare parte făcută de mine. Eu nu-mi mai permit, nu-mi mai ofer bucuria, sentimentul plăcut al gestului mărunt, al amabilității la colț de raft sau a unei secunde de răbdare într-o intersecție nebună. Eu categorisesc pe toți ceilalți ca fiind vinovații pe care aștept să vină un voievod care să-i ducă pe pustii.
Vremurile în care trăim nu sunt cu nimic mai sărace, mai nedrepte, mai ciudate decât vremea bunicilor sau altor ai noștri. Doar noi alegem filtrele prin care decidem că mai bine ne distrugem reciproc decât să ne oprim și să stingem focul dintre noi.
Nu cred în politicieni. Nu cred în vrăji. Nu ascult promisiuni. Nu mă uit spre marile puteri.
Mi-e dor de mine, cel  de dinainte.  Cred că și lui Dumnezeu.