Headlines

de PASTI

Prelegeri Saptamana de Rugaciune a Tinerilor 17-24 martie 2012

BUCHET de 8 MARTIE

IPOTETIC

de PASTI

Posted in: URME de CONDEI | Comments (0)

N-AM GĂSIT NICIO  VINĂ

L-am judecat pe-Acela ce spune că-i Mesia

Am ascultat ce spuneţi voi, ce tace El

Deşi n-am înţeles pe care lume îşi zideşte-mpărăţia

Vă spun că n-am găsit vreo vină-n nici un fel.

 

Voi spuneţi că-I păgân şi spuneţi că vii teamă

Îmi cereţi să-L  ucid de teama care v-a cuprins

Dar vina Lui, e doar aceea că vă cheamă

Spre orizonturi de credinţă pe care voi le-aţi stins.

 

De ce L-aş condamna când n-am găsit vreo vină?

De ce să-l judec eu când n-a făcut vreun rău?

Cum aş putea să nu–i ascult privirea plină de lumină

Şi cum să judec dreptul Lui cu dreptul meu?

 

Am înţeles puţin din lumea gândurilor Lui,

Îmi pare deopotrivă ciudată şi senină

Pe voi nu vă-nţeleg, când  suferinţa orişicui

Vă lasă neclintiţi, iar El „greşeşte” si-o alină.

 

L-am judecat şi L-am bătut cum mi-aţi cerut

Apoi mă spăl pe gânduri şi pe mâini ca mărturie

Că astăzi voi procesul fricii şi al urii l-aţi pierdut

Iar El murind  a cucerit o neoprită-mpărăţie.

 

TRIBUNAL

 

De fiecare dată ştiu că nu eşti vinovat

Dar te condamn fiindcă taci şi totuşi mă cunoşti

Cum să le spun că eu sunt condamnat

Şi că mă tem de ironia lor ca nişte crude oşti?

Mereu am înţeles că eşti fără vreo vină

Şi-am priceput că Tu eşti Adevărul pe deplin

Dar mă prefac stăpân pe propria-mi lumină

Deşi  în gândul meu doar Ţie mă închin.

Te-am răstignit atunci din laşitate

Şi-acum  Te las la fel să fii lovit de orişicine

Am înţeles deplin că  locul meu la moarte

Puteam să-l schimb numai cu Tine.

 

Credeam că am un plan mai înţelept

Şi voi putea spăla povara crimei doar cu apă

Am fost  mai mult fricos decât nedrept

Deşi vedeam că-mpărăţia stă să-nceapă.

Venise Dumnezeu  să-I judec mântuirea

Era chiar mântuirea mea dar am  decis greşit

Am vrut din marea de ruşine izbăvirea

Deşi nu de ruşine  am zăcut când am murit.

 

Mi se părea că va mai fi o altă judecată

Că eu voi fi mereu judecătorul gesturilor Lui

Că dreptul meu va hotărî de fiecare dată

Dar El murea în dreptul meu şi-al orişicui.

 

A fost un ceas  pe care l-am pierdut

Deşi părea  ne-mai-venind pe totdeauna

În fiecare zi  trăiesc de la-nceput.

Procesul  când eliberam Baraba şi minciuna.

 

Deşi mă rog în sinea mea să mă opresc

Şi azi Îl judec ,Îl condamn, Îl tot  ucid

Sunt procurorul Avocatului Ceresc

Iar El de-a pururi Adevărul aşteaptă să decid.

 

EU NU-L TRĂDEZ

Eu nu sunt iudă să-l trădez pentru miros de bani

Şi nu mă sperie o sclavă la focul de prin curte

Eu n-am să-n jur vulgar alături de golani

Şi n-am să mă ascund în sărutări perverse şi tăcute

 

Eu nu-L trădez nicicum trădările celebre

Şi n-am să-L vând pe vreascuri de o noapte

Eu încă din grădină voi fugi prin gloata care fierbe

Şi nu Îl voi urma în drumul Lui prin moarte.

 

Eu nu voi fi cumplit ca trădătorii de demult

Şi n-am să mă expun la curtea lui  Irod

Voi fi viclean, retras şi n-am să risc prea mult

Mai bine  risipit cu anonimii din norod.

 

Filozofia mea  e viaţa îmbrăcată-n umbră

Nici prea al lumii nici chiar al lui Hristos

Mai mult alături decât  prea ataşat de turmă

Ferit de prea înalt dar şi de mult prea jos.

A fi al Lui  prea seamănă a drum de cruce

Prea strâmte alergări şi prea puţini

Eu nu-L trădez  dar nici nu Îl ajut să urce

Rămân amestecat mereu printre străini.

 

Mă cred mai bun, mă ştiu mai sfânt ca trădătorii

Nu L-am vândut dar nici n-am fost al  Său

Dar  simt că El ar vrea,  când iartă muritorii

Să fie scris în palma Lui , numele meu.

 

 

daniel @ aprilie 2, 2012

Prelegeri Saptamana de Rugaciune a Tinerilor 17-24 martie 2012

Posted in: PENTRU LIDERI | Comments (0)

“Nu doar o altă săptămână”

Pentru cei ce veti avea  nevoie descarcati materialul in formatul dorit. Aveti pdf-ul realizat de Editura VS, precum si prezentari Power Point realizate de Sergiu Macovei.

Prelegeri_SRT_2012

1 NASCUT SA FIE MARE

2.GLASUL CARE STRIGA

3.IATA MIELUL LUI DUMNEZEU

4.CAND PRIETENII TE ATATA

5.IOAN CARE NU COBOARA

6.CE SA FACI CU INDOIALA

7.ADEVARATII EROI INGENUNCHIAZA

8.DUPA MINE VINE UNUL MAI MARE

O saptamana speciala va doresc
Va fi o nouă săptămână de rugăciune pentru tineri, pentru tine.
Ar putea fi una obişnuită, banală, tristă chiar. Ar putea fi o săptămână specială, unică. Diferenţa va fi făcută doar de inima mea. Ochii mei interiori, simţămintele mele vor însenina sau vor umbri experienţa  următoarelor zile.
Am ales pe Ioan Botezătorul drept  reper pentru aceste zile. El a semănat foarte mult cu Hristos; el a pregătit calea Domnului Hristos; el a vorbit despre Hristos şi a trăit asemenea lui Hristos.
Lecţia caracterului său, lecţia modului său de viaţă, sinceritatea, seriozitatea şi modestia lui Ioan botezătorul sunt lecţiile acestor zile.
Fiecare zi îl va aduce pe Ioan, în faţa noastră prezentându-l într-o nouă dimensiune.
Ioan, tânărul născut pentru o misiune specială, unică; Ioan cel ce rămâne la înălţime şi determină pe alţii să urce; Ioan cel ce alege să devină mic pentru ca Mesia să crească; Ioan cel care se consideră doar un glas  ce pregăteşte drumul; Ioan care e înconjurat de prieteni şi simte influenţa lor; Ioan care trece prin criză, are îndoieli şi are nevoie de încurajare, Ioan cel ce Îl cunoaşte pe Mesia.

Personajul Ioan este un exemplu complex şi  autentic. Este un tânăr, care putea să aleagă drogurile, discoteca, pariurile sau imoralitatea. Dar el decide să rămână diferit, să fie un deschizător de drum, să pară un ciudat şi să  răspundă la chemarea şi destinul lui special primit de la Dumnezeu.
Ioan, nu este un încăpăţânat, un fanatic sau un încuiat la minte, ci un tânăr care a trăit pentru Dumnezeu.

Fiecare apropiere de viaţa lui Ioan va fi o binecuvântare, să te bucuri pe deplin de aceasta.

Daniel Chirileanu

Ziua 1
Născut să fie mare

Nu te teme Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului…. (Luca 1: 13 – 15 pp)
Un nume – mesajul identităţii
Îţi place numele pe care îl porţi? Cine ţi l-a pus? Cunoşti semnificaţia lui? Ce crezi că oferă importanţă unui nume? Pe când eram adolescent am început să devin pasionat de etimologia numelor. Aceasta m-a ajutat foarte mult de-a lungul anilor în lucrarea cu tinerii. Îmi este mult mai uşor să le reţin numele şi, de asemenea, ştiu un lucru foarte important: a striga pe cineva pe nume înseamnă una dintre cele mai plăcute muzici pentru urechile sale. Pentru această săptămână în centrul atenţiei noastre va fi un personaj al cărui nume este foarte întâlnit nu doar în scrierile nou-testamentale, ci peste tot în lumea de azi. Vom încerca împreună să observăm ce legătură este între numele său, identitatea şi misiunea sa. Apoi vom urmări în ce măsură putem să extrapolăm experienţa sa la timpurile noastre.
Ioan Botezătorul s-a născut ca răspuns la rugăciunea părinţilor, iar naşterea lui a fost un motiv de bucurie pentru mulţi. Aşa a fost începutul său. De ce este importantă naşterea sa? Pentru că originea sa, timpul şi circumstanţele naşterii sale au făcut pe mulţi să se întrebe: „oare ce va fi pruncul acesta?” (Luca 1: 66). Evenimentele care au însoţit naşterea lui Ioan Botezătorul au depăşit sfera obişnuitului, iar oamenii au fost cuprinşi de un simţământ de teamă (Luca 1: 65), întrebându-se cu privire la misiunea celui care urma să se nască.
Imaginează-ţi puţin! Lucrurile se desfăşoară într-un mod obişnuit, normal. Oamenii se trezesc şi pleacă la treburile lor zilnice. Fiecare cu ocupaţia lui. Ţăranii îşi lucrează pământul, păstorii îşi însoţesc turmele la păscut, soldaţii îşi poartă armele, vameşii strâng birurile, cărturarii îşi predau învăţăturile, iar preoţii îşi desfăşoară ritualurile lor religioase. Nimic neobişnuit! Astăzi este la fel ca ieri, iar anul acesta la fel ca anul trecut. Viaţa îşi continuă cursul ei predictibil: primăvară şi vară, toamnă şi iarnă. Cu toate acestea, dincolo de această desfăşurare obişnuită a vieţii, lucrurile se schimbă. La o scanare atentă a caracterului oamenilor, calitatea morală este tot mai precară. De fapt, situaţia oamenilor la cumpăna dintre cele două ere (BC & AD), este izbitor de asemănătoare cu cea de dinaintea potopului când „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6: 5). Poate că descrierea următoare reprezintă cel mai bine realitatea din timpul naşterii lui Ioan Botezătorul:
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme . Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, văzu suferinţe şi mizerie. Cu milă văzu cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruina veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor, erau influenţate de agenţi supranaturali prin satisfacerea plăcerilor josnice. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate! … Cu mare interes lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi nimiceşte pe locuitorii pământului. (HLL 29, 30, ediţia 2002 /  Desire of Ages 36, 37)

Exact acum, când soarta omenirii este gata să fie pecetluită prin judecata divină, îngerul Gabriel, la ceas de rugăciune, anunţă pe Zaharia – un preot credincios, dar în vârstă – că va fi tatăl lui Ioan. În planul lui Dumnezeu nimic nu este la întâmplare. Dacă am putea să deschidem ochii şi să vedem lucrurile în lumina înţelepciunii Sale, am observa că El este interesat de fiecare detaliu.  Chiar numele protagoniştilor din întâmplarea biblică poartă în sine un mesaj relevant pentru acel timp. Elisabeta este un nume a cărui origine şi semnificaţie se regăsesc în numele ebraic Elisheba (Exod. 6: 23). Soţie a primului mare preot din istoria Israelului, Elisheba este în acelaşi timp o străbunică a Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul. Semnificaţia numelui ebraic s-ar traduce astfel: Dumnezeul meu este legământ/jurământ (My God is an oath, lb. engl.) şi poate însemna: Dumnezeul meu este sigur sau Dumnezeul meu  Îşi ţine cuvântul. Ceea ce El a spus se va împlini cu siguranţă. Pe de altă parte, numele soţului său, Zaharia, înseamnă simplu: Domnul Şi-aduce aminte (Yahweh remembers – engl). În istoria biblică, această expresie –  Domnul Şi-aduce aminte – are o conotaţie specifică. Astfel, El Şi-adus aminte de Noe (Gen. 8: 1), de Avraam (Gen. 19: 29), de legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov (Exod. 2: 24), de Ana (1 Sam. 1: 19). De fiecare dată când Domnul „Şi-aduce aminte”, El acţionează spre binele oamenilor, El salvează şi eliberează. În acest context, preotul Zaharia putea fi o mărturie vie că Dumnezeu n-a uitat de tragedia umană şi n-a uitat să răspundă nici rugăciunilor pe care acesta le-a înălţat pentru primirea unui fiu. Când Dumnezeu „Şi-a adus aminte” de situaţia lumii noastre, în locul judecăţii a trimis pe Ioan (Domnul este îndurător) ca să vestească bunătatea Sa fără margini prin venirea lui Mesia, Mântuitorul lumii. Deşi mesajul său avea să fie direct şi lipsit de linguşire, numele lui Ioan trebuia să le amintească mereu ascultătorilor săi că Domnul este îndurător şi aşteaptă ca oamenii să se pocăiască.
Caracter şi misiune
Din punct de vedere omenesc, naşterea lui era o imposibilitate. Vârsta înaintată a celor doi soţi l-a făcut pe Zaharia să se îndoiască de mesajul îngerului Gabriel (Luca 1: 18). Şi într-adevăr, nu este uşor să crezi că fiul pentru care te-ai rugat o viaţă întreagă, pe lângă faptul că depăşeşte graniţele imposibilului prin naşterea sa, va fi o persoană atât de importantă încât despre identitatea şi misiunea sa este profetizat cu sute de ani înainte (Isaia 40: 3; Maleahi 3:1; 4: 5. 6). Este uimitor însă, că  Dumnezeu nu doar transformă o imposibilitate în realitate, dar şi face cunoscut acest lucru cu mult timp înainte de a avea loc. A crede acest lucru înseamnă printre altele, să accepţi ca imposibilul să devină posibil chiar în propria-ţi viaţă. Deşi, alături de soţia lui, Zaharia era un om cu totul diferit de majoritatea contemporanilor săi, având un caracter ireproşabil (Luca 1: 6), reacţia lui la descoperirea făcută de înger, ne arată cât de greu este pentru om să creadă şi să accepte pe deplin căile lui Dumnezeu.
Ceea ce merită să ştim în legătură cu Ioan Botezătorul este nu doar că naşterea sa depăşeşte limitele înţelegerii noastre, ci viaţa sa în întregime, este un itinerariu neînţeles şi diferit de orice aşteptare umană. El se naşte pentru a fi „mare înaintea Domnului” (Luca 1: 15), dar nu frecventează nicio instituţie de învăţământ din timpul său şi nu este întâlnit în nicio şcoală de ucenicie a vreunui maestru din acea vreme. Atunci când devine mare şi este recunoscut ca atare, viaţa îi este curmată brusc, dispărând într-un mod neînţeles de pe scena istoriei.
Ce înseamnă să fii mare în lumea noastră?  Să ne gândim la discuţiile pe care le au colegii noştri. Când folosesc aceştia expresii de genul: “e tare!”, sau “e cool!”? Care este scopul suprem al unui tânăr într-o societate secularizată? Care sunt (non)valorile care stau la baza formării comportamentale a indivizilor din zilele noastre? Din păcate, ceea ce apreciază lumea timpului prezent are la bază egoismul, mândria şi vanitatea umană. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume (1 Ioan 2: 16). Probabil, că atunci când ai fost mic ai fost întrebat cel puţin o dată ce vrei să devii când vei fi mare. Majoritatea copiilor răspund într-un mod inocent şi cu o motivaţie nobilă la această întrebare. Ei doresc să fie medici pentru a face bine oamenilor; să devină profesori pentru a educa pe copii, pompieri pentru a salva pe cei în pericol etc. Pe măsură ce timpul trece, însă, se întâmplă ceva în sistemul de valori al acestor micuţi. Adolescenţii, apoi tinerii vor să atingă un statut pentru a avea sau pentru a fi cineva. Star-urile sau VIP-urile lumii noastre sunt cei care au bani, sunt frumoşi şi au nume sonore în politică, teatru, muzică etc.
Nu tot aşa stau lucrurile în lumea lui Dumnezeu. Ioan avea să fie mare înaintea Domnului prin două lucruri: prin caracter şi prin misiunea sa. Prin abstinenţa de la orice băutură care putea să-i altereze luciditatea gândirii şi prin prezenţa Duhului Sfânt în viaţa sa, chiar înainte de a se naşte, Ioan avea să-şi închine copilăria şi tinereţea lui Dumnezeu, devenind astfel unul dintre cei mai mari reformatori din istoria lumii. Caracterul său puternic avea să dea autoritate misiunii sale:
Ioan trebuia să fie un sol a lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuie să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a putea îndeplini lucrarea sa, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi morală. De aceea era nevoie ca el să-şi stăpânească poftele şi patimile. Trebuia să dea dovadă de o aşa stăpânire de sine  încât să poată sta neclintit în orice împrejurări, ca şi stâncile şi munţii pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi, iubirea de lux şi petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi beţiile provocau boli şi degenerare fizică, întunecând înţelegerea spirituală şi slăbind împotrivirea faţă de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. HLL 82, ediţia 2002; (DA 99,100)

La timpul descoperit de Dumnezeu, când Ioan şi-a început lucrarea sa publică, nu doar oamenii simpli şi obişnuiţi au venit să-l asculte. Printre ei se aflau vameşi, soldaţi, învăţaţi ai vremii şi mulţi conducători politici. În faţa tuturor Ioan stătea fără teamă, plin de tărie şi demnitate, transmiţând mesajul divin. În faţa cuvintelor sale, Irod Antipa tremura de vinovăţie (HLL 191, DA 214) , şi chiar mai mult, când glasul lui Ioan s-a auzit în pustie Satana însuşi „a început să se teamă pentru siguranţa împărăţiei sale” (HLL 201; DA 224).
Când mai marii timpului tremurau în faţa lui, când chiar Satana se temea că îşi pierde domeniul peste care era stăpân, te poţi întreba pe bună dreptate: ce fel de om a fost Ioan Botezătorul? A ajuns el mare doar pentru că aşa a profetizat îngerul Gabriel?
Autoritatea sa provenea din colaborarea umanului cu divinul. Pe de-o parte se afla Duhul Sfânt, pe de altă parte putem observa la el un caracter integru, frumos armonizat cu adevărul. În virtutea unei chemări divine speciale şi a unei identităţi morale clare, Ioan a putut să-şi îndeplinească misiunea de a fi deschizător de drumuri pentru venirea lui Mesia. Misiunea sa avea să fie încununată de succes pentru că ştia cine este şi pentru că şi-a păstrat această identitate ascunsă în Dumnezeu. El a fost mare pentru că şi-a trăit viaţa în prezenţa lui Dumnezeu, pregătind un popor pentru venirea Eliberatorului. Pentru că Ioan L-a onorat pe Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a onorat pe el.
Un nume,  un caracter,  o misiune
Viaţa lui Ioan Botezătorul ne învaţă că numele primit la naştere poate să ne confere o identitate. După cum fiecare identitate este unică la fel fiecare misiune are specificul ei. Ceea ce dă forţă misiunii însă, este păstrarea nealterată a identităţii. Aceasta se poate face printr-un caracter modelat de Duhul Sfânt şi de adevăr. Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul, anunţarea numelui, comportamentului şi misiunii sale pot fi extrapolate la fiecare tânăr care s-a născut într-o familie ce aşteaptă a doua venire a lui Hristos. Iată de ce, dacă eşti unul dintre cei care cred în revenirea Fiului lui Dumnezeu curând, dacă tu crezi că El va veni în timpul vieţii tale, atunci întreabă-te: în ce măsură destinul meu poate fi asemănător cu al lui Ioan Botezătorul?
La naşterea lui Ioan Botezătorul, îngerul a prezis că el „va fi mare înaintea Domnului”. Oare ce s-a spus la naşterea ta? Nu doar naşterea lui Ioan a fost o minune, ci fiecare naştere poartă cu sine ceva supranatural. Fiecare naştere reeditează creaţiunea edenică. Când Adam şi Eva au fost creaţi „stelele dimineţii au izbucnit în cântări de bucurie” (Iov 38: 7). Fiecare naştere este un nou spectacol al vieţii. Primul lucru pe care l-ai făcut atunci când te-ai născut a fost să începi să plângi, dar plânsul acesta a dat tonul pentru corul îngerilor. A fost cântecul de laudă că un nou miracol, o nouă viaţă şi-a început odiseea.
Da, nu doar Ioan, ci şi tu te-ai născut să fii „mare înaintea Domnului”. Chiar mai mare decât Ioan! Ca să te convingi te rog citeşte pentru tine Matei 11: 11. Tânărul Ioan s-a născut pentru a pregăti un popor pentru prima venire a lui Hristos. Tineri ca tine s-au născut pentru a pregăti lumea întreagă pentru a doua venire a Sa. Ioan L-a privit pe Hristos în hainele umanităţii Sale, tu Îl vei privi în toată gloria Sa ca Fiu de Dumnezeu. Ce destin ţi-a pregătit Dumnezeu!
Cum te cheamă? Este foarte uşor să răspunzi la această întrebare, însă, sub fiecare nume se ascunde o identitate. Aş vrea să ştii că Dumnezeu ţi-a oferit o identitate, iar aceasta a fost stabilită înainte de a te naşte. Ca să fii „mare înaintea Domnului”, te rog păstrează această identitate nealterată. Eşti unic în istoria universului şi nimeni nu poate îndeplini misiunea pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o. Prin urmare, păstrarea identităţii şi realizarea misiunii pe care ai fost chemat s-o realizezi depinde de natura caracterului tău. Pentru aceasta fii prieten cu Duhul Sfânt şi clădeşte pe adevăr. Dumnezeu ţi-a dat viaţă, ţi-a oferit un nume şi te-a chemat să fii „mare” înaintea Sa. Acceptă-i invitaţia!

Întrebări:
1.     Discutaţi în gupe de câte 3-4 despre numele pe care îl purtaţi. Dacă ai fi putut să-ţi alegi tu numele care ar fi fost acela? Ce semnificaţie are numele tău? Poţi face vreo conexiune între nume şi profesia ta?
2.    Cât de importantă este identitatea în realizarea unei misiuni? Exemplifică!
3.    Misiunea Bisericii Adventiste este asemănătoare cu misiunea lui Ioan Botezătorul. Care lucruri crezi că întăresc identitatea acestei biserici şi o ajută în realizarea misiunii pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o?

Sugestii pentru rugăciune:
1.    Roagă-te pentru prietenii din grupa ta de discuţie şi pentru ca fiecare să-şi descopere rolul în lucrarea lui Dumnezeu
2.    Rugaţi-vă pentru aceia care sunt în căutarea unei cariere profesionale

Ziua 2
Glasul care strigă

Se întâmpla în România celui de-al II-lea Război Mondial. Pe atunci, la conducerea ţării se afla regele Mihai de Hohenzollern, un tânăr de viţă nobilă sosit prea devreme pe scena politică. Adevăratul lider al ţării era mareşalul Ion Antonescu care a instaurat o dictatură militară. Prin decretul-lege nr. 927 din 28 decembrie 1942 acesta a ordonat desfiinţarea tuturor cultelor religioase neoprotestante. Fiecare membru al cultelor desfiinţate era obligat să semneze un act care să confirme renunţarea la religia interzisă şi să ateste aderarea la unul din cultele recunoscute de lege. A fost o perioadă în care fiecare creştin adventist a fost somat să dea o mărturie publică despre credinţa lui, despre cine este cu adevărat.
Era luna iulie a anului 1943 când, în satul Grozăveşti judeţul Bacău, toţi creştinii adventiştii de ziua a şaptea din comună au fost duşi la primărie. Şeful de post i-a anunţat de existenţa legii 927/1942 prin care toate „sectele” erau oficial desfiinţate şi i-a somat să renunţe la credinţa lor. Pentru a-i înspăimânta şi a le da o lecţie, l-a bătut pe unul dintre liderii bisericii, Dumitru Cataramă, iar pe ceilalţi i-a tăvălit prin noroi. Pe data de 31 iulie, într-o sâmbătă, fiindcă nici unul nu a semnat declaraţia de renunţare la credinţă au fost aduşi din nou la postul de poliţie. Din cauza refuzului lor au fost legaţi într-o poziţie chinuitoare de un butuc foarte lung ce avea din loc în loc inele de fier; Ecaterina Constantin Lungu povesteşte despre acest tratament următoarele:
(…) am fost legaţi de butuc (…) amândouă mâinile întoarse la spate una peste alta strâns legate cu sfoară; apoi sfoara trecută printr-un singur belciug de care erau legate şi picioarele; apoi sfoara care ţinea mâinile trasă până încovoia corpul spre spate, cât să plesnească pieptul. Acolo, aşa ferecaţi la butuc ne-au ţinut două ore. Între timp, bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni veniseră să vadă ce nu mai văzuseră niciodată: oameni ferecaţi de butuc şi chinuiţi pentru credinţă. (Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte: Fond Direcţia de Studii, dosar nr. 93/1943, vol. 14, inv. nr 2, f. 3.)
Această pedeapsă era de obicei folosită de poliţia din acel timp pentru a-i determina pe hoţi să-şi recunoască vina. Majoritatea infractorilor îşi recunoşteau greşeala în prima jumătate de oră. Mi-ar fi plăcut să scriu că toţi adventiştii din acel sat au rămas fideli Dumnezeului lor şi au rezistat persecuţiei, dar adevărul este că rând pe rând, cu excepţia unei singure fete, toţi au semnat declaraţia de renunţare la credinţa lor.
După dezlegarea de butuc, Ecaterina Lungu, o tânără de 27 de ani, singura din biserica din acel sat ce a rămas fidelă credinţei ei, a fost dusă de şeful de post într-o cameră goală a primăriei; acolo, ea declară că a fost trântită jos şi bătută cu bastonul . Văzând că nu renunţă la convingerile ei religioase a legat-o din nou o oră şi jumătate de acel butuc cu lanţuri. Întâlnind aceeaşi opoziţie a bătut-o din nou cu bastonul după care a încercat să o violeze; în acel moment fata a reuşit să scape fugind acasă la tatăl ei.

« Ce zici tu despre tine însuţi? »

Răspunsul la întrebarea ”Ce zici tu despre tine însuţi?” poate avea implicaţii serioase în viaţa ta. Pentru tânăra de mai sus, un răspuns cinstit la această întrebare a însemnat persecuţie, pentru alţi contemporani cu ea a însemnat închisoare, pentru alţii libertate. Vezi tu, poţi spune ce vrei despre tine atunci când eşti întrebat, dar nu uita : ceea ce spui că eşti va avea un impact semnificativ asupra a ceea ce vei fi. Dacă minţi, atunci vei construi pe temelia deja surpată a neadevărului, dacă nu ai curaj să spui cine eşti şi taci, atunci această teamă mută îţi va oferi un viitor fără identitate, însă dacă spui adevărul, viitorul tău va fi plin de semnificaţie.
Cu aproape 2000 de ani în urmă, o delegaţie trimisă de către liderii religioşi de la Ierusalim s-au dus la Ioan Botezătorul să-l întrebe  cine este. Era periculos să spui cine eşti în acea vreme. Pe Isus Hristos, contemporan şi verişor cu Ioan, urma să-l coste viaţa faptul că le-a spus că este Mesia. Aşadar, Ioan avea nevoie de curaj ca să le spună cine este. Era deja considerat un personaj periculos fiindcă adesea dădea dovadă de lipsă de tact mustrând păcatele liderilor politici în public. Vă daţi seama că acest lucru nu făcea bine ”campaniei lor electorale”. Primul răspuns pe care l-a dat Ioan a fost unul diplomatic: Nu sunt Mesia. Era un răspuns corect, care satisfăcea doar în parte curiozitatea celor care-l chestionau. Ok, dar atunci cine eşti? De cinci ori membrii acelei delegaţii au insistat în vederea aflării adevărului despre Ioan. În cele din urmă acesta le-a răspuns: ”Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Neteziţi calea Domnului” Ioan 1:23.
Răspunsul lui Ioan a fost scurt, dar plin de sens. Foarte probabil învăţaţii din acea delegaţie au înţeles că Ioan se considera proorocul profetizat ca fiind cel care urma să pregătească venirea adevăratului Mesia. În câteva cuvinte Ioan şi-a declarat identitatea şi misiunea vieţii sale. Ce răspuns…. Tu ce ai fi spus despre tine însuţi, cine eşti cu adevărat? Care e misiunea ta, scopul existenţei tale? Ai fi spus adevărul cu orice preţ?
De obicei tindem să răspundem la întrebarea referitoarea la identitatea noastră cu informaţii despre carieră, sex, statut social, nume; ce altceva am mai putea spune, se poate întreba cineva. Cam asta suntem. Da, dar mai suntem ceva, sau mai bine zis cineva. Suntem fii ai lui Dumnezeu, cea mai frumoasă şi complexă operă de artă creată de Fiinţa Supremă din acest Univers. Şi mai e ceva…avem o super misiune de a oferi identitate tuturor celor care nu sunt conştienţi de adevăratul lor statut şi au o imagine atât de proastă de sine încât cred că strămoşii lor fac parte ”din lumea celor care nu cuvântă”, din lumea animalelor.

Strigă… Ce să strig?

Eu sunt glasul care strigă în pustie, a afirmat Ioan cu emfază. Strigătul era o formă prin care proorocul Domnului îşi transmitea mesajul cu mare curaj, fără să se teamă de consecinţe. Ştia ce avea de spus fiindcă Dumnezeu îi dăduse mesajul. Şi nu avea nici o teamă să-l strige în gura mare în aşa fel încât orice om cu care intra în contact să nu poată trece pe lângă el fără să-l audă. Ioan era conştient de faptul că Dumnezeu se aştepta de la el ca toată viaţa să predice, aşa că a lăsat această chemare divină să-i călăuzească viitorul.
Am încercat să actualizez în viaţa mea de tânăr european crescut şi educat în postmodernismul secolului al XXI-lea mesajul lui Ioan. Strigăt? Hm, hai să fim serioşi, în zilele noastre în care individualismul mă face să mă mulţumesc cu lumea virtuală pe care mi-o deschide calculatorul meu, strigătul e foarte neasortat. Mai avem specimene care strigă şi astăzi, dar le permitem să o facă în mod organizat, într-un stadion. Îl mai folosim în caz de pericol sau în crize de nervi, dar să strigi un mesaj pentru societate e de neconceput. Omul nu te mai lasă să intri în casa lui şi să-i vorbeşti în şoaptă despre Dumnezeu, cu atât mai puţin să strigi. Devenim ridicoli dacă încercăm să comunicăm cu societatea prin strigăt.
Se prea poate să nu mai putem striga la propriu pe străzi evanghelia, dar putem să lăsăm caracterul nostru, faptele noastre, vorbirea noastră duhovnicească să strige. Ce să strige? Să strige: ”Neteziţi calea Domnului” Cu alte cuvinte, mesajul pe care tânărul adventist este chemat să-l proclame este foarte asemănător cu cel al lui Ioan. Noi suntem generaţia al cărui rând a venit să afirme cu emfază înaintea lumii că Dumnezeu Isus Hristos va veni pe planeta Pământ să schimbe realitatea păcatului în care ne ducem existenţa. Noi suntem cei chemaţi să-i netezim calea, adică să-i pregătim drumul aşa cum în trecut când se auzea că trece regele pe un drum, acesta era reparat şi pregătit pentru marele eveniment. Vă mai aduceţi aminte de povestirea cu care am început? La modul practic, strigătul Ecaterinei Lungu, a fost că ea îşi iubeşte atât de mult Dumnezeul încât este în stare să suporte orice greutate pentru El. Ea a declarat fără cuvinte că viaţa aceasta chinuită pe care o duce este un test pentru o viaţă de o fericire veşnică împreună cu Isus, Mântuitorul ei şi că merită orice sacrificiu pentru a nu rata întâlnirea cu El. Ceea ce a făcut ea, a însemnat o ”netezire” a drumului pe care Mesia urmează să vină.
Îndeplinirea misiunii de a striga vestea bună a evangheliei va face din mine şi din tine un Ioan Botezătorul, un prooroc trimis să pregătească calea înaintea sosirii Regelui. Interesant este cât de mult apreciază Dumnezeu această misiune. Despre Ioan, Isus face o afirmaţie uluitoare: “Vă spun că dintre cei născuţi din femei nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Luca 7:28. Mă încântă ideea ca Isus să mă considere un mare om, pe tine nu?

Pentru discuţii:
1.    Povestiţi în grupă o ocazie în care aţi reuşit să daţi mărturie cu succes despre Isus Hristos.
2.    Ce metode de evanghelizare credeţi că pot funcţiona în contextul lumii de astăzi? La ce metode ar trebui să renunţăm? Propuneţi o metodă nouă
3.    Ai spune cine eşti, dacă identitatea ta de creştin ţi-ar pune în pericol libertatea sau viaţa?

Ziua 3
„Iată Mielul lui Dumnezeu”
Ioan 1,29.36: A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!… Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!

Într-o zi mergeam cu maşina la locul de muncă, am ales să merg pe un drum lăturalnic, lipsit de semafoare crezând că voi ajunge mai repede. La intersecţie am virat dreapta, la aproximativ 30 m era un poliţist în mijlocul drumului, o maşină a poliţiei la margine. Imediat mi-am dat seama că nu am centura de siguranţă pusă şi am regretat că am ales varianta mai scurtă a drumului. Văzând pe poliţist cum se pregăteşte să mă oprească mă consolam cu gândul că amenda totuşi nu este prea mare. După indicaţia arătată de mâna ridicată, am semnalizat, am tras pe dreapta, am oprit şi am pregătit actele. Poliţistul s-a apropiat de mine şi m-a rugat să fiu martor că un şofer care a depăşit în loc interzis şi a fost filmat, nu recunoaşte fapta şi nu vrea să semneze procesul verbal conform căruia i s-a reţinut permisul de conducere. Cu plăcere am acceptat să-l ajut pe acest agent de circulaţie. Am încercat să-l lămuresc pe acel om să semneze procesul, pe care poate fi consemnat că nu recunoaşte fapta. După ce am semnat aceea hârtie şi m-am urcat în maşină ce credeţi, care a fost primul lucru pe care l-am făcut? Mi-am pus centura de siguranţă.
Ioan Îl cunoaşte pe Dumnezeu
Foarte mulţi oameni cred că Dumnezeu este asemenea unui poliţist, care abia aşteaptă să greşim şi să ne pedepsească, dar de fapt El doreşte ca noi să fim martorii Lui. Să spunem celor greşiţi  să  respecte Legea pentru a fi în siguranţă.
Pentru Ioan a fost un privilegiu să fie cel dintâi care a anunţat pe Isus, Cel despre care dădeau mărturie toţi profeţii din vechime ca fiind nu un zeu aspru, care pedepseşte şi se răzbună pe noi, ci jertfa adevărată! Care dintre profeţi nu ar fi fost emoţionat la culme de acest privilegiu? Nu este de mirare că Isus vorbea mai târziu despre Ioan ca fiind un profet cum nu s-a ridicat nici unul mai mare în Israel (Luca 7,28)! Ioan Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L recunoaşte pe Fiul Său ca fiind Mielul lui Dumnezeu, care aduce ispăşire.
“Adică, Mielul pregătit şi dat de Dumnezeu. Numai Ioan foloseşte denumirea aceasta pentru Hristos, deşi Luca (Fapte 8,32) şi Petru (1 Petru 1,19) au comparaţii asemănătoare (cf. Isaia 53,7). Ioan Botezătorul Îl recomandă pe Isus ca „Miel al lui Dumnezeu” lui Ioan evanghelistul, iar pentru ucenic titlul acesta trebuie să fi avut o adâncă însemnătate. Imaginea care subliniază inocenţa lui Isus şi desăvârşirea Lui de caracter şi în felul acesta natura înlocuitoare a jertfei Sale (Isaia 53,4-6.11.12), aduce aminte de mielul pascal din Egipt, care preînchipuia eliberarea din sclavia păcatului. „Hristos, Paştele noastre a fost jertfit” (1 Corinteni 5,7). Prin imaginea unui miel Ioan îl identifică pe Mesia suferind, ca fiind Acela în care sistemul sacrificial al timpurilor VT ajunge realitatea şi are înţeles. În precunoaşterea şi scopul divin, El era „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13,8). Având în vedere faptul că gândirea iudaică contemporană nu găsea un loc pentru un Mesia suferind, criticii se îndoiesc că Ioan ar fi putut susţine o astfel de concepţie. În plus, ar fi într-adevăr ciudat ca Dumnezeu să rânduiască pe Ioan Botezătorul ca vestitor al venirii lui Mesia şi să nu-i dea cunoştinţa cu privire la acest aspect fundamental al misiunii lui Mesia.
Ridică. [„Îndepărtează”, KJV]. Gr. airo, „a ridica”, „a purta şi duce”, „a îndepărta”. Numai în virtutea faptului că Mielul lui Dumnezeu era fără păcat [Evrei 4,15; 1 Petru 2,22] putea El „să ia [gr. airo] păcatele” (1 Ioan 3,5). Datorită faptului că povara păcatului era prea grea pentru noi ca să o ducem, Isus a venit să ridice povara de pe vieţile noastre zdruncinate.
Păcatul. Prin forma singulară a cuvântului Ioan pune accent pe păcat ca principiu şi nu asupra unor anumite păcate (vezi 1 Ioan 2,2; 3,5; 4,10)” (SDABC).
Problema cea mai mare a omenirii nu este criza economică, nici terorismul ci păcatul în sine, cu care ne confruntăm fiecare. Păcatul distruge viaţa, relaţiile, tot ce este bun şi frumos, iar plata păcatului este moartea. Soluţia salvatoare este adusă de Mielul divin.
Asta înseamnă să recunoşti că şi tu eşti muritor şi că ai nevoie de Mântuitorul
Biblia Îl prezintă pe Domnul Isus în 7 ipostaze sau funcţii diferite, pe care El de-a lungul istoriei le-a împlinit pentru salvarea omenirii. Este nevoie să le amintim pentru a-L cunoaşte pe El mai bine.
1. El este Creatorul. Col. 1,16: Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.
2. El este Leguitorul. Pe muntele Sinai Domnul Isus a dat cele 10 Porunci lui Moise. Ioan 1,18: Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
Fapte 7,38: El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai, şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă.
3. El este Mântuitor. Fapte 4,12: În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.
4. El este Profet. În evanghelia lui Matei capitolul 24 găsim suficiente dovezi că Isus cunoştea viitorul. Ioan 14,29: Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi.
5. El este Mijlocitor. 1Tim. 2,5: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.
6. El va fi Judecător. Tatăl nu judecă pe nimeni. De ce? Pentru a afla răspunsul citeşte versetul următor. Ioan 5,22-23: Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.
7. El este Împărat. Luca 1,33: Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Ce ştiu prietenii tăi despre Isus?
Era vineri, mai era puţin timp şi apunea soarele, mă aflam într-un magazin alimentar. Atunci era foarte aglomerat, toate casele erau deschise şi totuşi a fost nevoie să stau la o coadă lungă. În coşurile oamenilor erau multe cumpărături. Mă uitam la ei şi m-am gândit că toţi aceştia trăiesc  cu mine în acelaşi oraş şi nu-l cunosc pe Domnul Isus.
Asta înseamnă că Dumnezeu are nevoie de cineva care să vorbească oamenilor despre El
Ioan 17,3: Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Ioan evanghelistul a rămas marcat de simbolistica folosită pentru Isus şi-l prezintă în cartea Apocalipsa de 30 de ori spunând ce face Mielul. Ap. 7,17: Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.
Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Domnitorii stau aşezaţi, slujitorii stau în picioare.
Ev. 1,3: El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte.
Ev. 10,12: El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Ev. 12,2: Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Iată un Miel care arată ca un Leu, victorios stând pe tronul lui Dumnezeu. În inima ta cine stă pe tron? Tu eşti gata să stai în picioare sau vrei să taci. Dacă vei tăcea pietrele vor striga.
Acum e timpul să-l prezentăm lumii pe Mielul lui Dumnezeu.

Temă discuţie:
Spune celorlalţi despre momentul când L-ai simţit pe Domnul Hristos ca Miel care a murit pentru păcatele tale. Cum te-ai simţit atunci?

Discutaţi si scrieţi 10 căi prin care cineva poate fi un martor pentru Dumnezeu.

Ziua 4
Când prietenii te aţâţă/ determină la sentimente negative!

Prietenii aduc ştirile
„Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste lucruri.” (Luca 7:18)
Erau primele zile ale anului şi ultimele de pregătire pentru Campionatul de Patinaj Artistic al Statelor Unite. Jeff Gillooly şi Shawn Eckhardt l-au angajat pe Shane Stant să o ajute pe prietena lor Tonya Harding să câştige trofeul mult râvnit. Nu o puteau ajuta ei pentru că metoda era una mai neobişnuită: trebuia să rupă piciorul drept al principalei rivale, Nancy Kerrigan. Până la urmă atacatorul a reuşit să ajungă în apropierea ei, dar, din fericire, doar a rănit-o. Totuşi, lovitura a forţat-o să renunţe la concurs, iar Tonya, rivala, a câştigat. După descoperirea conspiraţiei, medalia a fost retrasă şi patinatoarea izolată de lumea sportivă.
Euripides spunea că un prieten loial face cât zece mii de rubedenii. Dar a fi loial e totul? Astăzi urmărim povestea unui titan al credinţei şi al credincioşilor săi ucenici.
Un glas în pustie
Învăţătorul lor a fost ca o aversă de vară după săptămâni de secetă. Înainte să apară el, viaţa curgea într-o monotonie ucigătoare. Ucigătoare de orice speranţă… Viaţa de zi cu zi repeta la nesfârşit lupta pentru pâinea zilnică, o încercare disperată ca după ce ai plătit dările să poţi duce acasă o pâine şi un peşte. Ura faţă de exploatatorii imperiali era egalată doar de frustrarea faţă de trecut… şi viitor. Bătrânii rabini recitau la nesfârşit însemnările despre gloria apusă a micuţului popor de la confluenţa continentelor şi subliniau acele texte sacre care promiteau revenirea gloriei casei lui David. Dar după secole de inerţie, în care doar câteva revolte fără şanse de reuşită au tulburat cursul lin al vremurilor, iudaismul semăna cu un oraş înghiţit de nisipul pustiei… Dar în această pustie s-a auzit un glas!
Cu înfăţişarea lui nonconformistă, cu mesajul său colţuros, cu ritualul său iordanic, Ioan aducea cu el un vânt al schimbării. Dintr-odată, fluxul ştirilor a repornit ca un carusel al cărui proprietar a tresărit din aţipire, şi în câteva săptămâni, de la Ierusalim până în nord şi sud, evreii discutau despre noua vedetă a speranţei neamului lor.  Tineri şi bătrâni, pescari, agricultori sau păstori, vameşi sau învăţaţi, mergeau să-l asculte. Mesajul lui era simplu: Împărăţia este aproape şi era ultima oră în care mai puteau să se pregătească pentru ea. Mai mult decât atât, mesajul era pentru toţi: pentru omul simplu, pentru trădătorii de vameşi, pentru ostaşii armatei, chiar şi pentru cei mai cucernici.
Un lucru e sigur: chiar dacă mesajul lui Ioan nu era prea popular, apariţia lui a avut darul de a trezi naţiunea şi visurile ei acoperite de secolele uitării. Cuvinte ca „Mesia”, „tronul lui David”, „eliberare” erau pe buzele şi în minţile oamenilor. Pe măsură ce noua mişcare trezea curiozitatea gloatelor, Ioan câştiga prieteni şi duşmani. Ca pe lângă orice învăţător, şi în jurul lui se adunase o grupă de visători care au considerat că merită să lase totul pentru a nu pierde nimic din lucrarea care putea fi începutul unei noi ere pentru naţiunea lor. Până la urmă, Împărăţia era aproape!
Şi aveau ce să înveţe de la Ioan! Curaj, cinste, credincioşie faţă de Dumnezeu şi misiunea Sa, tenacitate… Imaginea sutaşului roman cel mai impunător pălea în faţa prezenţei acestui bărbat oţelit de rigorile deşertului… Slăbiciuni? Nu le găseai la acest om! Nu puteai să fii decât mândru să faci parte din grupul restrâns al apropiaţilor lui… Putea fi cineva „mai mare” decât acest nou Ilie?
Adevărul adevărat
Răspunsul l-a dat tot Ioan: „după mine vine Cineva mai puternic decât mine”! „Cum va arăta acel Cineva?” era o întrebare care cu siguranţă le-a trecut iar şi iar prin minte. Până într-o zi când un strigăt de bucurie al învăţătorului, un botez mai special şi dezertarea a doi colegi prea curioşi a anunţat coborârea popularităţii lui Ioan Botezătorul. Pentru cei rămaşi acele câteva minute s-au transformat într-o amintire difuză cu miel, porumbel şi un om simplu, o amintire interesantă şi nimic mai mult decât atât.
Ioan ştia foarte bine ce rol a primit de la Dumnezeu. Dar ucenicii şi prietenii lui nu înţeleseseră acest lucru. Unii dintre ei, pe lângă prietenie faţă de Ioan nutreau şi dorinţa de a fi  importanţi din cauza acestei relaţii cu Ioan şi a atenţiei de care se bucura. Dacă Ioan era important atunci şi ei erau, fiind apropiaţii lui. Mânaţi de spiritul de conservare, ucenicii lui Ioan aproape că îşi doreau să nu mai vină niciodată Mesia despre care predica Ioan.. Venirea lui Mesia ar fi însemnat încheierea  mandatului lor. Însemna ieşirea lor din scenă. Dar nu numai ucenicii ci şi oamenii care îl ascultau pe Ioan erau contrariaţi; se poate mai multă corectitudine şi înţelepciune decât a lui Ioan?
În timp ce Ioan afirma adevărul despre sine şi adevărul despre Isus, ucenicii lui aduceau veşti intrigante despre popularitatea crescândă a lui Isus. Nu era uşor pentru Ioan să reziste la aceste veşti nepopulare; nu era simplu să ignore provocarea orgoliului trezit de aceste realizări ale Celui pe care El l-a popularizat. Noi ajutăm cu plăcere pe cei neajutoraţi şi care au nevoie de mila noastră. Dar în momentul când aceştia se dovedesc mai talentaţi, mai populari şi mai admiraţi decât noi, nu prea ne convine. Ioan trecea prin aceste stări, iar prietenii lui îl adânceau cu veştile lor în această prăpastie.
În temniţa anonimatului

A urmat pierderea în anonimat… Pe măsură ce „Galileanul” înmulţea pâinea şi transforma apa, vindeca boli şi alunga demoni, malurile Iordanului erau din ce în ce mai goale şi învăţătorul din ce în ce mai necăutat. Acelaşi om, acelaşi mesaj, dar înconjurat de câţiva prieteni şi… duşmani. Era timpul răzbunării şi libertatea de a mustra se plăteşte cu libertatea! Pe de altă parte, era timpul când prietenii profetului să-şi arate prietenia… A împărţit atâtea cu ei! Vise, speranţă, putere, curaj! Acum ei împărţeau cu el puţină… libertate! A, da, şi veşti despre lucrarea care creştea… Dincolo de veşti, împărţeau întrebări: după atâta efort, aceasta-i răsplata? Dacă nu, de ce întârzie Împărăţia? Vărul acesta e Cel Ales sau un şarlatan care şi-a transferat urmaşii celui întemniţat?
Să ne imaginăm cum s-a simţit Ioan, când a observat că ucenicii lui îl vizitează tot mai rar, că atunci când vin îl ridică în slăvi pe noul lor maestru, pe Isus, că îi povestesc tot felul de cuvinte înţelepte rostite de El, de tot felul de replici date provocatorilor de cărturari şi farisei, îi spun despre extraordinare minuni pe care le face şi mai ales despre faptul că lumea aproape l-a uita pe el şi se îndreaptă spre acest nou Învăţător.
În umbra temniţei, i se părea că  totul e o nedreptate. El pregătise calea, el fusese primul, iar acum nu doar că a pierdut întâietatea dar era uitat, părăsit, nevizitat. Această uitare era mai dureroasă pentru Ioan decât temniţa în sine. Nu putea să mai vadă întregul plan al lui Dumnezeu, iar prietenii şi ucenicii lui nu îl ajutau prea mult, dimpotrivă îi provocau amărăciune prin ştirile pe care i le aduceau.
În cele din urmă, a primit de la Isus ştirea că El continuă lucrarea începută de Ioan, că tot ce făcuse Ioan, are acum sens şi că oamenii treziţi de predicile lui Ioan acum vin la Mântuitorul şi sunt salvaţi.
Atunci a înţeles Ioan că misiunea lui se încheiase şi că totul s-a meritat, chiar şi sacrificiul de a fi martir.
Cât de mult contează ca fiind prieten cu cineva să îl susţii emoţional şi spiritual; să nu-l dobori prin informaţii îngrijorătoare ci să-l ajuţi să vadă sensuri şi perspective mai înalte.
E foarte uşor să fii un aducător de veşti, dar e foarte greu să fii un aducător de veşti constructive, încurajatoare. Aceasta este provocarea de astăzi! Fii un astfel de prieten!

Întrebări:
1.    Care este persoana pe care o admiri cel mai mult? Ce anume admiri la ea?
2.    Ţi-ar plăcea să locuieşti permanent în preajma acestei persoane? Ce ţi-ar plăcea să faceţi împreună?
3.    Gândeşte-te la o vedetă care este în pierdere de popularitate. Ce crezi că simte? Ce ai face dacă ai fi în locul ei?
4.    Ajutorul oferit de ucenicii lui Ioan maestrului lor a fost cel potrivit? Argumentează-ţi răspunsul.
5.    Cum putem ajuta un prieten care este tentat să nutrească sentimente negative faţă de cei care o duc mai bine decât el?

De meditat:
Eclesiastul 4:4
Iacov 3:16

Întrebări suplimentare:
1.    Invidia („pizma”) apare în Galateni 5 ca fiind una din roadele firii pământeşti? Care crezi că este roada Duhului (Gal. 5:22) care ar birui cel mai bine păcatul invidiei?
2.    Fratele cel mare din parabola fiului risipitor (Luca 15:25-30) era ros de gelozie. Ce sfat i-ai da unui astfel de frate?
Aplicaţie:
1.    Sună-ţi un prieten care trece printr-o perioadă dificilă!
2.    Gândeşte-te la o modalitate de a felicita pe cineva care-ţi trezeşte invidia!
3.    Scrie un paragraf despre cum îţi doreşti să te comporţi când ai de-a face cu succesul unui coleg de-al tău!
4.    Încearcă să îţi compari viaţa cu cea a locuitorilor din diferite zone ale lumii (ex. Statele Unite, Danemarca, Rusia, China, Coreea de Nord, Africa, etc)
5.    Compune o parafrazare modernă a pildei fiului risipitor cu accent pe reacţia fratelui cel mare. Încearcă să schimbi sfârşitul parabolei descriind bucuria fiului cel mare!

Ziua 5
Ioan care nu coboară, ceilalţi urcă

Nu e nevoie să te tăvăleşti în  noroi, pentru a atrage atenţia
Hai să ne imaginăm că, Ioan, din momentul când a devenit adolescent, când tatăl său era de serviciu la Templu, el se urca pe motor şi pleca prin cartierele oraşului. Se oprea pe la fiecare bar sau discotecă; intra în fiecare cazinou şi îşi încerca norocul. Poate că ar fi putut să plece uneori cu câte o fată la petreceri prin cluburi. Nu-i aşa că ar fi fost un tip popular şi simpatizat de toţi tinerii? Nu-i aşa că uneori ar fi putut să le predice din Biblia de pe iPhonul pe care îl avea în buzunarul blugilor? Nu-i aşa că ar fi fost mult mai misionară această metodă decât aceea folosită de el?
Cu toate acestea, Ioan, a ales să nu frecventeze cluburile nici barurile; nu a fost la petreceri cu fetele şi băieţii drogaţi. El a înţeles misiunea foarte diferit de mulţi alţi tineri. Ioan a stat ceva mai departe de toate atracţiile şi locurile de imoralitate. El a trăit doar ca un tânăr diferit, iar Dumnezeu a adus la el pe toţi cei dispuşi să asculte ceva despre Împărăţia cerurilor. Deşi, am putea crede că greşea, totuşi roadele metodei şi misiunii lui, ne spun că a făcut ce trebuia. Mii de oameni, copii, tineri, femei , bărbaţi,  oameni învăţaţi şi bătrâni veneau zi de zi după el ca să-i asculte mesajul.
De foarte multe ori noi ne speriem de ideea că trăind diferit, discret şi fără a fi prezenţi prin locurile de distracţie, s-ar putea să rămânem izolaţi. Ba, uneori folosim această idee drept pretext ca să ne ducem în locuri rău-famate. Ne prefacem că îi căutăm acolo pe tineri, ca să le vorbim despre Dumnezeu.

Dumnezeu îi trimite pe oameni la tine, vorbeşte-le doar
Un gând inspirat, în cartea  Mărturii vol. 9, cap. „Unirea în Isus Hristos”:   spune că „Dacă noi ne-am smeri înaintea lui Dumnezeu şi am fi buni, ar fi o sută de convertiri la adevăr acolo unde acum nu este decât una…Hristos a lăsat la o parte haina Sa imperială, coroana Sa împărătească şi înalta Sa poziţie de comandă şi a coborât jos, la cele mai de jos adâncimi ale umilinţei.”

Niciodată nu ar trebui să ne considerăm singuri lucrători în ce priveşte salvarea celorlalţi. Echipa de misiune este compusă din Dumnezeu şi noi. Întâi Dumnezeu este cel care va pregăti totul, inclusiv inima mea şi gândurile mele. El aduce în inima mea dorinţa de a face ceva pentru alţii, apoi tot El trezeşte în inima celorlalţi dorinţa de a-L căuta. Dumnezeu conduce paşii celor pe care îi cheamă la mântuire, către o persoană pregătită să ofere mărturie. Practic, Dumnezeu aduce în calea noastră pe cei ce au nevoie de El. Aşa cum îi conducea pe oameni la Ioan, în pustie.
Ceea ce Ioan a făcut tot timpul a fost rugăciunea şi mărturia. El s-a lăsat inspirat şi condus de Duhul Sfânt. Privea la oameni şi le simţea nevoia, căutarea după un mesaj din partea lui Dumnezeu.
Ar fi foarte greşit dacă dorinţa noastră de a ne coborî în obscuritate  şi  imoralitate s-ar ascunde după un pretext de fals misionarism. Dumnezeu nu ne cere să ne mânjim caracterul sau gândurile pentru a salva pe cineva.
Iată un exemplu foarte clar:
Lot, este vizitat de doi străini (care până la urmă s-a dovedit că erau îngerii Domnului). Concetăţenii săi, au observat că străinii sunt în casa lui Lot şi au venit cu gândul de a săvârşi o nelegiuire. Şi homosexualitatea şi prostituţia erau foarte cunoscute acestor oameni. Atunci erau şi plini de alcool. Când mulţimea a cerut să fie aduşi oaspeţii, pentru a fi batjocoriţi, Lot, încearcă o soluţie uluitoare, incredibilă: el decide să le ofere spre satisfacerea plăcerilor pe fiicele sale care  erau virgine.
Îţi poţi imagina imensitatea acestei greşeli? Poţi intui inutilitatea şi prostia fără măsură a acestei metode?. Ei bine, salvarea a venit de la Dumnezeu, care îl ceartă pe Lot şi oferă o soluţie salvatoare prin puterea Lui. Mesajul lui Dumnezeu a fost clar: nu trebuie să te sacrifici pe tine sau pe fiicele tale coborând în mocirlă, în noroi, nici măcar pentru a-L apăra pe Dumnezeu. Dumnezeu se apără pe Sine fără a ne cere nouă să murdărim viaţa noastră pentru asta.
Identificarea cu ceilalţi tineri, nu înseamnă să practicăm aceleaşi păcate ca şi ei; nu înseamnă să abandonăm principiile Bibliei şi să anulăm orice regulă, doar cu scopul de a fi atât de populari şi asemenea încât să le putem vorbi.

Identificarea autentică înseamnă:
    Limbajul: fără a folosi cuvinte vulgare sau jignitoare, putem totuşi exprima mesajul biblic pe înţelesul tinerilor de acum. Nu este nevoie să rescriem biblia, ci doar să o facem relevantă şi înţeleasă pentru cei ce ştiu mai mult limbajul internetului.
    Credinţa: pot explica ce înseamnă credinţa, doar atunci când ofer mărturia mea despre acţiunile credinţei în viaţa personală.
    Caracterul: nimic nu este mai convingător decât un caracter  ce arată principii constante.
    Compasiunea: nu trebuie să mă distanţez de ceilalţi într-o atitudine de superioritate, ci să fiu alături de ei în momentele lor de nevoie. Nu este un moment de nevoie când ei aleg să se drogheze, ci atunci când trebuie ajutaţi să nu mai facă acest lucru ori să înţeleagă că nu e bine să-l înceapă. Nu ajut pe nimeni împărţind alcoolul cu el, ci păstrându-mi mintea limpede şi sănătatea întreagă. Nu trebuie să devin orb pentru a putea călăuzi pe un nevăzător, ci dimpotrivă, trebuie să-mi protejez vederea pentru a fi de folos.
Nu trebuie să devin infractor pentru a avea acces la cineva care a greşit. Am nevoie de putere şi nevinovăţie pentru a putea ridica pe cineva din cădere.

Cum poţi determina  pe ceilalţi să urce, să iasă din mediul lor?

    Poţi face asta prin prietenie cu principii
Trebuie şi pot să fiu prieten cu ceilalţi. Prietenia este cea mai bună modalitate de a salva pe cineva. Dar prietenia autentică este atunci când îl ajuţi pe celălalt să se ridice la un nivel superior al vieţii lui. Nu eşti un prieten adevărat dacă îl cobori pe celălalt şi nici dacă te laşi coborât. Prin coborârea ta îl încurajezi să rămână acolo, jos şi este ca şi cum l-ai fi coborât chiar tu. Faptul că eşti prieten cu cineva nu te obligă să devii ca el ci să-l ajuţi pe celălalt să devină asemănător cu Isus.
    Prin diverse proiecte
Activităţile noastre misionare ar trebui să nu mai fie doar ceva ce facem noi pentru alţii, de ca şi cum noi suntem cei ce avem totul şi ceilalţi sunt cei ce nu au nimic. Ar fi o bună ocazie de mărturie dacă ne-am uni cu alţi tineri în diverse proiecte de servire a celor în nevoie sau în proiecte ecologice. Avem foarte multe valori comune cu tineri din alte biserici sau culturi, de ce să nu folosim aceste lucruri comune şi să construim prietenia lucrând împreună pentru alţii.
    Prin părtăşie
Nu este interzis să onorez invitaţia cuiva, şi mântuitorul accepta invitaţii, chiar şi de la cei păcătoşi sau făţarnici ai vremii. Ceea ce trebuie să fac este să afirm foarte clar şi să respect principiile mele de credinţă şi de viaţă. Datorez consideraţie faţă de ceilalţi dar am şi dreptul la respect faţă de crezul meu.
    Apoi le poţi vorbi despre lucruri importante cum e mântuirea

Ioan colabora cu o echipă (ceea ce te ţine la înălţime este o echipă)
Un lucru foarte important de ştiut despre Ioan, este faptul că avea cu el o echipă. Îşi spuneau „ucenicii”. Ioan era un lider. Învăţătura lui, ideile lui, modul lui de viaţă, caracterul său, toate erau  de interes pentru un grup de prieteni care au fost influenţaţi de Ioan.
    Echipa vizitează,  echipa invită, echipa îi aducea informaţii

Echipa ucenicilor lui Ioan vizita localităţile, îi aduceau veşti despre oameni, despre evenimente şi în final chiar şi despre lucrarea lui Isus, care începuse să predice şi să facă minuni.
Când ai o astfel de grupă de prieteni, poţi să te pregăteşti, ai timp să te rogi, oamenii vor fi aduşi de aceştia la tine.
Să nu crezi cumva că Ioan a primit la pachet această echipă. Erau de fapt prieteni pe care el şi i-a făcut. Orice tânăr poate să aibă un grup de prieteni. Astfel aflăm despre Ioan că nu era un ciudat, singuratic şi necomunicativ, prietenii lui demonstrează că el avea legături cu oamenii, doar că a fost mereu la înălţime; şi-a impus un standard propriu de viaţă şi a trăit conform acestui standard.
Modelul Ioan versus modelul Samson
Atât naşterea , cât şi familia şi misiunea face din tânărul Samson un  model comparabil cu tânărul Ioan Botezătorul.

    Samson coboară mereu
Toată istoria lui Samson se învârte în jurul unui verb:  a coborî; Samson se naşte în urma unei profeţii (ca şi Ioan). Părinţii lui Samson se dovedesc a fi mai încrezători în Dumnezeu decât preotul Zaharia, tatăl lui Ioan, Samson este educat şi crescut cu multă atenţie şi este instruit cu privire la misiunea specială pe care o rezervase Dumnezeu pentru el. Dar ce face Samson? El mereu şi mereu se cobora printre filisteni, printre jocurile lor de noroc şi printre fetele lor imorale. Ba chiar se căsătoreşte cu o fată cunoscută la întâmplare.
Atât de multă nevoie era de un eliberator, Samson era  chemat special pentru asta dar el se joacă şi se compromite, coboară până în ultima zi a vieţii lui, când în temniţă cade sub dărâmăturile produse chiar de el.
Samson mănâncă mierea din cadavre, ca să coboare
Samson mănâncă miere, doar aşa pentru că se distra admirând cadavrele pe care le lăsa în urma lui. Era fascinat de capacitatea lui de a ucide, lei, vulpi, oameni. Mierea era ceva ca un trofeu despre isprăvile lui.

    Ioan stă mereu la înălţime
Ioan rămâne mereu departe de ispitirile şi atracţiile societăţii aglomerate. El nu merge la meciuri, nu merge la jocuri de noroc, nu este fan al unor concerte îngrozitoare, nu aleargă după trupurile provocatoare ale unor femei imorale. El rămâne lângă Dumnezeu, în natură, în locuri unde putea vedea minunile create dar putea şi predica fără paraziţi mesajul divin. Şi el era un eliberator, chiar mai important decât Samson. Pentru că Ioan a înţeles misiunea; el trebuia să vestească pocăinţa şi Împărăţia cerurilor; el trebuia să pregătească drumul pentru venirea Mântuitorului.
Ioan mănâncă miere pentru a-şi păstra standardul înalt, pt. a rămâne la înălţime
Ioan avea un regim alimentar simplu şi echilibrat , dar nu pentru aventură sau ca un moft ci pentru a-şi păstra vie gândirea şi misiunea. El nu se laudă şi nu face ghicitori din meniul său, ci pur şi simplu alege să trăiască discret şi sănătos.

Singurul care a putut  coborî fără să se mânjească este Isus
Nu din dorinţă de izolare sau din atitudine de superioritate este coborârea un lucru rău, ci din cauza neputinţei noastre de a controla consecinţele şi puterea ispitelor. Singura persoană care a putut coborî în cele mai adânci întunecimi ale păcatului a fost Mântuitorul. El este singurul care poate să nu fie întinat de răul care ademeneşte. În „El nu s-a găsit păcat”, în timp ce noi „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.
Ioan a decis că el nu coboară, ştia el de ce.
Ioan nu a fost un tânăr antisocial sau speriat, ci unul realist, conştient de puterea păcatului şi a celui rău. El a decis, asemenea lui Daniel, să nu coboare standardul principiilor lui de viaţă. Ioan ştia un adevăr:
Nu coborâtul este problema ci urcatul înapoi
Mai greu decât a coborî în noroiul păcatului, este să te smulgi din ghearele lui şi să te întorci la starea de neprihănire oferită de Isus. Ioan ştia acest lucru şi a preferat să nu coboare.
Un dresor celebru de şerpi, declară că „cei mai mulţi oameni sunt muşcaţi de şerpi, nu atunci când încearcă să-i prindă ci atunci când vor să le dea drumul”. Păcatul este ca un şarpe veninos. Stă liniştit până îl iei şi îl aduci lângă tine, dar te loveşte atunci când încerci să te desparţi de el, când vrei să scapi de sub influenţa lui. Părăsirea păcatului este mult mai grea decât îmbrăţişarea lui.

Concluzie:
Nimeni nu ar trebui să se aventureze inconştient pe terenul celui rău. Pretextul „misiunii” este unul fără justificare din punctul de vedere al Planului lui Dumnezeu. Dacă e nevoie ca cineva să audă Cuvântul, Dumnezeu va face astfel încât să nu ne compromită pe noi, ci ne va conduce la o întâlnire cu cei în nevoie dar pe un teren sigur. Nu e nevoie să ne mânjim pentru a fi salvatori; nu e nevoie să renunţăm la propria mântuire pentru a salva pe alţii. A plătit preţul întreg Isus Mântuitorul, noi trebuie doar, ca şi Ioan să pregătim calea revenirii Sale şi a Împărăţiei cerurilor.

Teme de discuţie:
Vorbiţi despre 3 locuri unde un tânăr creştin nu ar trebui să coboare, nici măcar pentru misiune!

Spune celor din grupa ta despre o persoană care te-a ajutat să urci în viaţa spirituală! Prin ce a reuşit acest lucru?

În ce aspecte un tânăr de astăzi se aseamănă cu Ioan şi în ce aspecte se aseamănă cu Samson? Comentaţi în grupă acest lucru.

Ziua 6

Ce să faci cu îndoiala?

Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos, şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: ‘Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?’.” Matei 11: 2. 3
Viaţa noastră este un amestec de culori. Uneori seninul cerului este împletit cu norii cei negri, iar alteori verdele câmpiei este îmbrăcat în cenuşiul secetei. În clipa prezentă suntem pe culmile gloriei, iar în clipa imediat următoare ne găsim în prăpastia descurajării. Acum avem o inimă ce bate liniştită în adierea păcii lui Dumnezeu, iar în secunda următoare este gata să iasă din piept sub vâltoarea ameninţărilor. Aşa este în general, cursul vieţii pe acest pământ. Trec oare, şi cei credincioşi pe un astfel de drum? Este posibil ca un om al lui Dumnezeu să se descurajeze? Ce poţi face atunci când crezi că ai rămas singur? Acestea sunt câteva din întrebările ce se află în atenţia noastră pentru azi, încercând să găsim răspuns la ele din perspectiva unui alt episod al vieţii lui Ioan Botezătorul.
Îndoieli
Curajul de a sta pentru Dumnezeu şi de a transmite adevărul într-un mod deschis faţă de căsătoria ilegitimă a lui Irod Antipa, a atras după sine pierderea libertăţii lui Ioan Botezătorul. În temniţă, într-un mod treptat, Ioan experimentează simţământul descurajării. De ce s-a ajuns aici? Era cumva nemulţumit că fusese închis pe nedrept? Ei bine, nu găsim nici cel mai mic indiciu că el ar fi manifestat un spirit revendicativ. Având în vedere cele scrise de Ellen White pe marginea acestui subiect, observăm câţiva factori care l-au făcut pe Ioan să ajungă în valea îndoielii:
Viaţa lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristeţea şi lipsa de mişcare din închisoare apăsau greu asupra lui. Deoarece săptămână după săptămână trecea fără să audă vreo schimbare, îndoiala şi deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veşti despre lucrarea lui Isus şi povesteau cum alergau mulţimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan? Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui cel atât de credincios să-i fie răpită libertatea, ba poate chiar viaţa?
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Îndoieli care altfel nu s-ar fi ivit erau sugerate lui Ioan. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici şi să vadă cum sfâşiau ele sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori aceia care se socoteau prietenii unui om bun şi care sunt gata să-i dovedească credincioşia se dovedesc a fi vrăşmaşii cei mai primejdioşi! De câte ori, în loc de a-i întări credinţa, cuvintele lor aduc apăsare şi descurajare. Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos (HLL 192; DA 214).

Sunt câteva cauze inerente naturii umane, care în anumite condiţii fac psihicul nostru să tremure. În primul rând, se ştie că mediul fizic în care trăim influenţează foarte mult starea noastră psihică. Ioan fusese luat din mijlocul naturii şi dus într-o încăpere întunecată. Dintr-un spaţiu deschis, plin de culoare şi viaţă el a ajuns într-un loc închis şi probabil, insalubru. Pe lângă aceasta, lipsa activităţii fizice duce la trăiri pesimiste şi la pierderea tonusului necesar pentru starea de bine a fiinţei umane. Cei doi factori, mediul şi lipsa mişcării, au putut genera o stare propice pentru descurajare.
Ceea ce a înrăutăţit şi mai mult situaţia este dat pe de-o parte de anumite discuţii purtate de Ioan cu ucenicii săi, iar pe de altă parte, de propria lipsă de înţelegere cu privire la misiunea lui Mesia. În situaţii de criză, prezenţa prietenilor poate fi o binecuvântare. În cazul lui Ioan, însă, ucenicii săi ridică întrebări care îl fac pe acesta să treacă de la descurajare la îndoială. Poate fi Isus Mesia? Dacă da, de ce nu face nimic pentru eliberarea înainte-mergătorului Său? Este uşor să observi cum prietenii lui Ioan joacă în aceste circumstanţe rolul celor mai subtili vrăjmaşi, făcând astfel lucrarea celui rău. Cu sute de ani înainte, ceva similar se întâmplase cu Iov. Prietenii care veniseră să-l susţină în tragedia lui, devin instrumente în mâna lui Satana pentru a-l descuraja pe omul lui Dumnezeu. Aceeaşi situaţie o întâlnim cu puţin timp înainte de răstignirea Domnului nostru Isus Christos: să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi Se întâmple aşa ceva! – erau cuvintele apostolului Petru, vrând să-L facă pe Mântuitorul nostru să renunţe la jertfă. Satana a luptat ca prin vrăjmaşi să aducă teama, iar prin prieteni îndoiala.
Lipsa înţelegerii privind natura împărăţiei inaugurate de Mesia, a fost o altă cauză care l-a aruncat pe Ioan în groapa descurajării. Deoarece propria aşteptare era asemănătoare cu a contemporanilor săi iudei, şi anume aceea ca Mesia urma să preia conducerea tronului davidic, Ioan părea că este înşelat în speranţele sale. Atunci când aşteptările sale nu au corespuns cu realitatea, sufletul lui Ioan a oscilat cu putere între descurajare şi îndoială. Pe lângă toate aceste frământări, atacul direct al forţelor întunericului zdruncinau din temelii credinţa profetului: „veneau ceasuri când şoaptele demonilor îi chinuiau mintea şi umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui” (HLL 193; DA216).
Într-o asemenea situaţie, te poţi întreba pe bună dreptate, de ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? De ce marii oameni ai lui Dumnezeu trec prin asemenea momente cumplite de îndoială şi descurajare? Aşa a fost Moise (Num. 20: 1- 12), aşa fusese Ilie (1 Împ. 19: 9. 10), iar Ioan trecea acum pe acelaşi drum. Astfel, pentru a se asigura că nu greşise, că misiunea sa îşi găsise împlinirea şi că Isus din Nazaret era Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1: 29), Ioan a trimis pe doi din ucenicii săi să întrebe direct: Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? (Luca 7: 19; Matei 11: 3). Ce avea să răspundă Domnul Hristos trimişilor lui Ioan?

Certitudini
În faţa lui Hristos, cei doi ucenici ai lui Ioan aşteaptă un răspuns la întrebarea: Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? Răspunsul pe care El îl oferă este dat în mod simultan prin cuvânt şi fapte. Astfel, în timp ce El săvârşeşte lucrările Sale mesianice, se aud cuvintele: Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. (Matei 11: 5). Răspunsul pe care Ioan l-a primit era în sine o descriere a naturii împărăţiei pe care  Hristos venise să o întemeieze. Dacă Isus avea milă faţă de orice nenorocit şi răspundea fiecărei nevoi umane însemna că El nu uitase de acela care a trăit pentru pregătirea venirii Sale. Observând lucrările Domnului Hristos, ucenicii lui Ioan devin martori ai Săi pentru consolidarea credinţei celui ce-i trimisese. Ei vor spune lui Ioan ceea ce au văzut şi ceea ce au auzit. Din instrumente ale îndoielii, cei doi devin martori ai credinţei. Prin raportul lor trebuiau să întărească faptul că El este Mesia cel aşteptat. În afară de aceasta nu mai era nimic altceva. Nu era nicio asigurare concretă că El va interveni pentru salvarea lui din temniţă. Ioan trebuia să-L accepte şi să creadă în El, indiferent dacă El urma sau nu să facă ceva pentru rezolvarea problemei cu care se confrunta. Credinţa nu înseamnă să înţelegi toate lucrurile, ci credinţa înseamnă să-I permiţi lui Dumnezeu să fie ceea  ce este şi să-L laşi pe El să realizeze ceea ce Şi-a propus în dreptul tău. Certitudinea salvării şi călăuzirii divine izvorăşte din ceea ce este Dumnezeu.
Chiar dacă dilemele cu care ne confruntăm sunt multe uneori, poate că următoarele paragrafe aruncă o lumină mai mare pentru dezvoltarea credinţei noastre:
Hristos nu va părăsi niciodată pe aceia pentru care a murit. Noi Îl putem părăsi şi putem fi copleşiţi de ispite, însă Hristos niciodată nu Se întoarce de la acela pentru care a plătit răscumpărarea cu viaţa Sa. Dacă viziunea noastră spirituală ar fi trezită, am putea vedea suflete plecate sub apăsare şi împovărate de durere, încărcate ca un car sub greutatea snopilor şi gata să moară în descurajare. Ar trebui să vedem îngerii care zboară repede în ajutorul acestor ispitiţi, împingând înapoi oştile care îi înconjoară şi aşezând picioarele lor pe temelia cea sigură. Luptele care se duc între cele două oştiri sunt tot atât de reale ca şi acelea duse de oştile lumii acesteia, şi de rezultatul acestei lupte spirituale depind urmările veşnice.
În viziunea proorocului Ezechiel se vedea ceva ca o mână sub aripile heruvimului. Acest fapt trebuie să-i înveţe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea divină este aceea care aduce succesul. Aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte ca soli ai Săi nu trebuie să creadă că lucrarea Lui depinde de ei. Fiinţele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este mereu la lucru pentru împlinirea planurilor Sale, va duce înainte lucrarea Sa. El va zădărnici planurile celor nelegiuiţi şi va aduce confuzie în sfaturile acelora care complotează să aducă greutăţi poporului Său. Acela care este Împăratul, Domnul oştirilor, stă între heruvimi şi în mijlocul frământărilor şi tumultului popoarelor, El veghează încă asupra copiilor Săi. Când întăriturile împăraţilor vor fi distruse, când săgeţile mâniei vor străpunge inimile vrăjmaşilor Săi, poporul Său va fi sigur în mâinile Sale. (Profeţi şi Regi, cap. 13, paragr. 26,27)
De ce îndoială? Fiecare dintre noi este implicat direct în marea luptă care a zguduit universul, şi unul dintre efectele acestui război cosmic este că uneori ne simţim singuri şi abandonaţi. De aceea este important să ştim că alături de noi, este Mântuitorul nostru. El ne înţelege cel mai bine. Oricât de mare ar fi criza prin care trecem şi oricât de importantă ne este misiunea în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să ne aducem aminte mereu şi mereu că El cunoaşte totul şi El înfăptuieşte pentru noi ceea ce ne-a încredinţat să facem.
Ce să facem cu îndoiala?
Îndoiala este una din armele folosite de cel rău chiar de la izbucnirea conflictului în cer. A fost folosită cu succes şi în grădina Edenului. Scopul este bine cunoscut: subminarea autorităţii lui Dumnezeu şi ruperea legăturii cu El. De obicei, ispita îndoielii câştigă teren atunci când eşti singur: fie în urma unui succes, fie în urma unui eşec. Iată de ce, pe baza experienţei lui Ioan Botezătorul, încercăm să scoatem anumite lecţii care să ne ajute în lupta noastră contra îndoielii.
1.    Importanţa unui stil de viaţă sănătos. Deşi nu ne aflăm în temniţă, aşa cum Ioan a fost, este posibil ca propriile obiceiuri de viaţă să ne facă să aducem întunericul în viaţa noastră. Mediul în care trăim şi lucrăm poate aduce multă confuzie asupra gândurilor noastre. Un spaţiu luminos şi bine ordonat poate contribui la buna dispoziţie şi la eficienţa lucrului pe care-l facem. Obiceiul de a lăsa mintea să se ocupe doar cu lucruri pozitive, lipsite de egoism, invidie sau ură, ne va ajuta să experimentăm adevărata libertate. Exerciţiul fizic zilnic ştim că este necesar nu doar pentru trup, ci şi pentru minte. Bine practicat, acesta va aduce beneficii religiei noastre. Astfel, un spirit vioi, o minte mereu trează, un optimism sănătos – toate acestea oferă un cadru foarte bun pentru dezvoltarea credinţei şi în acelaşi timp pentru evitarea îndoielii.
2.    Este bine să avem prieteni de încredere şi să ne sfătuim cu ei, dar niciodată aceştia nu trebuie să ocupe locul care îi revine doar lui Dumnezeu. Ioan avusese o experienţă reală, el auzise vocea lui Dumnezeu care certifica identitatea Celui botezat şi de aceea întrebările ucenicilor săi erau în contrast vădit cu declaraţia divină. Orice sugestie care te face să te îndoieşti de adevărul clar descoperit, respinge-o şi priveşte-o ca venind din partea celui rău. Uneori se pare că lucrurile nu sunt foarte clare, ci sunt într-o zonă gri, adică nici alb, nici negru. Într-o lume tot mai confuză, Cuvântul lui Dumnezeu face diferenţa foarte clar şi ne oferă direcţie şi siguranţă.
3.    Să ştii ce crezi, dar să nu crezi că tot ce ştii înseamnă adevărul absolut. Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte decât gândurile noastre. Ioan ştia că Mesia va  întemeia împărăţia lui Dumnezeu şi chiar propovăduise acest lucru, dar nu înţelesese că Cel care venise îşi stabilea regatul Său în inimile oamenilor. Este esenţial să vedem lucrurile în profunzimea lor, oferind lucrurilor spirituale o importanţă mult mai înaltă decât celor din lumea materială.
4.    În momente de confuzie ocupă-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu. În experienţa lui Ioan au fost momente când demonii şopteau minciunile lor (HLL, 193; DA 216), iar aceştia putea fi alungaţi doar prin Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când eşti ispitit adu-ţi aminte versete şi făgăduinţe biblice, cântă imnuri şi lasă ca prezenţa liniştită a Duhului Sfânt să ia în stăpânire mintea.
5.    Acordă-I lui Dumnezeu orice succes pe care-l ai şi pune înaintea Sa fiecare eşec. Momentele de descurajare şi îndoială au venit la Ioan după o lucrare plină de succes. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost înfrânt de cel rău? Greu de spus! Iată de ce, trebuie să punem pe seama lui Dumnezeu orice succes al nostru. Aceasta ne fereşte de mândrie şi de cădere. Dacă totuşi am eşuat, atunci să recunoaştem şi să-I predăm lui Dumnezeu inima noastră împreună cu eşecul nostru căci harul său este infinit mai mare decât fiecare eşec pe care-l avem. Aceasta ne va ajuta şi ne va da putere să mergem mai departe având gândul îndreptat spre biruinţă.
Întrebări pentru discuţie
1.    Cineva a făcut afirmaţia că „îndoiala este cel mai mare păcat”. Îi dai dreptate sau nu? Explică-te.
2.    Ce crezi că hrăneşte mai uşor îndoiala, eşecul sau succesul? Justifică-ţi răspunsul.
3.    Simţământul de singurătate este cauza sau efectul îndoielii?
Sugestii pentru rugăciune
1.    Gândiţi-vă la persoane din biserica voastră care au realizat proiecte deosebite în ultima vreme şi rugaţi-vă pentru ele.
2.    Într-un jurnal personal notează-ţi câteva succese pe care le-ai avut până în prezent şi câteva eşecuri. Într-o rugăciune personală, în taină, mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru succese şi spune-I lui despre eşecurile tale într-un mod cât mai deschis.

Ziua 7
Adevăraţii eroi îngenunchează întotdeauna

,,Trebuie ca El să crească , iar eu să mă micşorez,, Ioan 3, 30

Aceste cuvinte par normale într-un mediu creştin, bisericesc, dar faptul că au fost rostite de un om care a trăit într-o lume ca a noastră, un tânăr gata să ia viaţa în piept şi să se afirme le face să fie cel puţin speciale, dacă nu ciudate.
Suntem obişnuiţi deja cu personajele super: Super-man, Spider-man, X-man, etc. Toţi aceşti ,,super,, încercând să fie şi un pic ,,man,, adică oameni. Toţi, sunt eroi, nici nu se putea altfel, toţi salvează pe câte cineva, sau chiar Planeta, toţi sunt aplaudaţi şi ajung personaje de benzi desenate. E normal. Sau nu? Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să vedem dacă trăim într-o lume normală.

Lumea normală este o lume dumnezeiască
Luca  22. 25: „Isus le-a zis: Împăraţii neamurilor domnesc peste ele, şi celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători.,, Este normal ca cei ce stăpânesc, şi nu întotdeauna cu blândeţe şi dreptate, să fie numiţi binefăcători chiar şi când nu fac bine? Iată o anomalie care ne arată că trăim într-o lume cu valori răsturnate. Dar cum o fi arătând lumea normală?
Luca 22. 26: „Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic, şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte,,  iată un crâmpei de lume frumoasă, o lume unde îţi doreşti să trăieşti şi să ai conducători, pentru că respectivii urmăresc binele TĂU, nu al lor.  Această secvenţă de vis nu este doar predicată de Mântuitorul, lucru de altfel uşor, ci şi trăită:
v. 27:” Căci care este mai mare: cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă,,
Vezi? Ioan Botezătorul a înţeles că există o lume normală, în care să te faci mic tu, pentru ca cel de lângă tine să crească, în această lumea aşa ceva este la ordinea zilei. Şi pentru că a înţeles acest lucru, l-a şi trăit, dovedind prin aceasta că are cetăţenie în această lume dumnezeiască.

Cetăţean în lumea normală a lui Dumnezeu
N-a fost uşor, pentru că şi atunci era ca şi acum: cine are mai mulţi prieteni, cine este mai cool, opinia cui contează? Ioan era urmat de o mulţime mare de oameni care îl ascultau cu atenţie, chiar dacă îi şi mustra. Avea chiar şi ucenici, adică lăsa o şcoală în urmă, care să-i poarte numele. Aceşti urmaşi se înmulţeau pe zi ce trece, dovedind succesul liderului. Până într-o zi, când numărul a început să scadă pentru că apăruse Altcineva. Testul vieţii veşnice a venit pe neaşteptate peste Ioan: Ioan  3, 26: ,, Au venit deci la Ioan şi i-au zis: Învăţătorule, Cel ce era CU TINE dincolo de Iordan, ŞI DESPRE CARE AI MĂRTURISIT TU,  iată că botează, ŞI TOŢI OAMENII SE DUC LA EL !!!!,,   E grav, nu ?
Un ,,binevoitor,,  îi sugerează ceva: l-ai ajutat, l-ai promovat, şi acum …îţi fură prietenii! Ce faci? Luptă-te, desigur împotriva Lui, să rămâi cool, înconjurat de oameni care să te asculte pe TINE  nu pe El.
„Când sunt singur, pot să mă conving că sunt o persoană foarte smerită. Apoi când aud că cineva primeşte laude, o voce, care nu este absolut deloc smerită începe să protesteze în lăuntrul meu.”(John Ortberg)
Ioan ascultă. Erau toţi prietenii lui; toţi îl urmaseră, toţi se pare că erau interesaţi de reputaţia lui, toţi îi voiau binele. Cum să nu-i asculte? Cum să nu-i creadă? Cum să refuze să ia atitudine? Totuşi…
Ioan găseşte puterea să rostească afirmaţia zdrobitoare: ,, Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez. ,, Ca un adevărat erou al Lumii viitoare, Ioan îngenunchiază şi prin această îngenunchiere biruieşte totul.

Dar, atunci când faci un astfel de sacrificiu; atunci când cedezi poziţia ta şi importanţa ta unei persoane, te aştepţi ca acea persoană să fie recunoscătoare. Să îţi scrie un e-mail de mulţumire, să îţi completeze o diplomă, să dea o declaraţie televizată, să vină la tine şi să te viziteze. Însă aceste lucruri nu s-au întâmplat absolut deloc. După botezul lui Isus, Ioan şi Isus nu s-au mai întâlnit. Ucenicii l-au părăsit pe Ioan în timp ce el era arestat în temniţa lui Irod. Doar câţiva prieteni loiali îi mai aduceau „ veştile rele”.
Fiecare veste rea era ca o săgeată pentru Ioan. Cu toate acestea Ioan a decis ieşirea din scenă, după îndeplinirea misiunii.
El putea să opună rezistenţă; putea să rămână în continuare la fel de mare şi de important pe cât era. Putea să apară în mulţime în timpul predicilor lui Isus, iar oamenii ar fi întors privirile. Ioan îşi putea moderniza şi actualiza stilul şi să vină în mijlocul mulţimilor adunate în oraşe şi să le predice, ca mai înainte. Dar el face un lucru incredibil: pentru ca Isus să crească, în ochii mulţimii, în importanţa misiunii, în puterea de influenţă, Ioan începe în mod conştient să se micşoreze. Nu mai predică aşa de mult, nu mai apare aşa de vizibil, nu mai adună gloate. El devine din ce în ce mai mic, până la dispariţie.
Nu doar că a ajutat la creşterea imaginii şi importanţei lui Isus, dar a operat şi micşorarea imaginii lui în acelaşi timp.
Când vrei cu adevărat să ridici pe cineva, este obligatoriu ca tu să te cobori.
Nu poţi predica pe Isus şi în acelaşi timp să te remarci pe tine ca un excelent predicator. Pentru că oamenii fie vor vedea pe Isus şi vor fi impresionaţi de El fie vor fi impresionaţi de tine şi vor rămâne cu imaginea ta în minte.

Ioan ştia cui cedase locul
Ioan  s-a umilit, a cedat locul şi onoarea. Probabil prietenii i-au zis:
Ei şi? S-au dus toţi, după Isus, ai rămas singur. Mai târziu vei fi arestat, închis şi decapitat, El nu te va elibera, nu va face nimic. Sau va face totuşi ceva? Îşi va trăi propria învăţătură?
Hai sa vedem, şi-a trăit Isus propria învăţătură?
Apocalipsa 12. 7: ,,Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul.  Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,,
Oare care să fi fost miza? Pentru ce s-o fi luptat balaurul? Răspunsul ni-l dă tot Scriptura: Isaia 14. 13-14:  ,,Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.,, Iată obiectivul, înălţare, tron, vârful norilor. Seamănă izbitor cu lumea noastră, mai mult, cu toate modelele care ne sunt oferite de mass-media. Aici e originea pleiadei de super, spider, x- men care vor să ne educe în spiritul lor, egocentric, narcisist, gata să calce în picioare pe oricine pentru a fi declarat învingător.
Dar Hristos? Pentru ce s-o fi luptat? Pentru tron? Nu, pentru că tronul îl avea deja. Atunci? Haideţi să vedem:
Filipeni 2. 6,7: ,, El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.,,
Mântuitorul a luat chip de rob, şi a luptat pentru dreptul său de a se face slujitorul nostru. Iată prima îngenunchiere a Marelui Erou.
Ioan 13. 3-5: „Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar, şi S-a încins cu el. Apoi, a turnat apă într-un lighean, si a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.,,
Iată a doua îngenunchiere, pentru care Hristos s-a luptat în ceruri cu balaurul.
Filipeni 2. 8 up.: ,, …S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.,,
Vedem aici şi cea de-a treia îngenunchiere, şi cea mai grea, şi anume crucea, prin care Mântuitorul a biruit totul, ca un adevărat erou al Lumii Viitoare.
Iată pentru ce s-a luptat Hristos, pentru dreptul Lui de a se face rob, de a ne spăla picioarele şi de a muri răstignit pentru păcatele noastre.
Războiul acesta, început în cer nu s-a sfârşit încă. Între cei doi, maestrul egoismului, mândriei şi înălţării de sine şi Maestrul sacrificiului de Sine, al îngenunchierii şi Crucii se dă o luptă cruntă. Oamenii din toate  locurile, şi vremile aleg sub ce steag să se aşeze. Pe de o parte, lumea ne bombardează cu modele de eroi care îi îngenunchiază pe alţii, prin violenţă sau viclenie iar pe de altă parte martori ai Celui atotputernic, precum Ioan Botezătorul ne arată cum cuceresc inimi adevăraţii  învingători, cei care sau îngenunchiat pe ei înşişi, pentru a ridica pe cei de lângă ei.
Despre Patronul acestei lumi, cel care înşeală întreaga omenire găsim scris: „…Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare …,, Apocalipsa 12. 12
Despre Hristos ştim că este ,,… blând şi smerit cu inima…,, Matei 11. 29. El a venit nu ca să fie slujit ci ca să slujească. Alegerea unui stil de viaţă presupune alegerea unuia dintre cei doi.
Într-o bună zi, testul vieţii veşnice va veni şi peste tine pe neaşteptate. Va trebui să decizi între a fi cool, în centrul atenţiei sau creştin, biruitor în genunchi, ridicându-i pe cei de lângă tine. Vor fi două podiumuri, unul, al lumii,  pe care e doar un loc unu, cel al looser-ului (pierzătorului), adică al tău, şi celălalt podium, al lui Hristos, pe care au loc toţi cei ce au îngenunchiat ca să-i înalţe pe semeni, aşa cum a făcut si Domnul lor. Va TREBUI să alegi!

Teme de discuţie:
1.    Aminteşte-ţi de o persoană pe care ai ajutat-o să devină cunoscută, importantă în cercul tău de influenţă, iar această persoană te-a ignorat când a devenit „cineva”! Cum te-ai simţit? Ce te-a durut cel mai tare?
2.    De ce crezi că Isus nu l-a vizitat pe Ioan la închisoare? Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă Isus îl vizita pe Ioan la închisoare?
3.    Care sunt semnele orgoliului? Cum se manifestă?

Ziua 8
După mine vine UNUL mai mare

Aţi fost vreodată la un concert? Aţi văzut un concert extraordinar la televizor? Aţi văzut camioanele cu recuzită cum arată şi cât de multe sunt? Înainte de concertele lui Michael Jackson veneau 14 camioane iar înainte de cele ale Madonei veneau 12. Zeci de tehnicieni pregătesc marile concerte.
Ei bine, Ioan Botezătorul a avut de pregătit cel mai mare concert din istoria universului. Vă puteţi imagina câtă muncă, ce viziune, ce putere şi ce responsabilitate?
El trebuia să pună afişe, el trebuia să meargă cu caravana de promovare şi el trebuia să-L prezinte pe Mielul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Avea aproape 28 de ani. La acea vârstă ar fi trebuit să îl intereseze fetele. Putea colinda discotecile, putea fi în echipa de fotbal a oraşului (doar era fiul unui om important) putea fi chiar preot. Dar el, alege să fie altfel. Pare un revoltat; cu toate astea îl ascultă şi demnitari importanţi; se comportă ciudat şi vorbeşte foarte dur, totuşi, lumea îl caută; să fie oare ciudăţenia o atracţie, să fi avut oamenii nevoie ca cineva ca  el să vorbească direct, fără ocolişuri?
Nu ştim de ce, dar Ioan nu ducea lipsă de audienţă. Era mereu vizitat de diverse persoane, iar el avea o singură activitate, predica.
Avea deja o echipă a lui, se auto numeau „ucenicii”.
Toţi ascultătorii, toţi prietenii şi străinii îl socoteau a fi cel mai mare prooroc. Era un fel de Ilie, deşi nu făcea minuni. Era direct, vorbea cinstit şi fără să se ascundă.
Dacă ar fi vrut, putea organiza o mică împărăţie. Unii îl numeau Mesia, Eliberatorul.
Era un lider, era un tip interesant, ştia să capteze atenţia, ştia să aibă ucenici, era respectat, chiar temut. Trebuia doar să se auto declare Mesia, iar lumea ar fi acceptat.
Dar Ioan privea mereu peste umăr, de ca şi cum aştepta pe cineva, de ca şi cum nu era el singurul care trebuia să vină şi să vorbească lumii. El se comporta ca cineva angajat să încălzească atmosfera înainte de concertul invitatului principal.
Ioan regla microfoanele, el proba luminile şi decora sala. Cei ce îl ascultau şi îl priveau erau contrariaţi: de mult nu mai fusese cineva atât de ascultat, atât de văzut şi atât de respectat, iar el pare că nu observă pulsul mulţimii.

Prietenii lui îl tot certau:mulţimea vrea să te declare Eliberatorul, iar tu aşezi scaunele, mături sala, pregăteşti cortina şi reflectoarele.
Nu i-a fost uşor. Să poţi avea toată slava, iar tu să te prezinţi ca un oarecare angajat trimis înainte. Mulţimea adora discursurile lui, le considera unice, iar el vorbea despre un şi mai mare învăţător. Avea deja ucenici, şi se pregăteau şi alţii să se înscrie la cursurile lui, iar el prezintă  totul ca pe nişte simple meditaţii pregătitoare. Putea să aibă servitori, iar el se prezintă ca fiind doar o slugă care nu e vrednică să se atingă de încălţămintea stăpânului.

Dilema dilemelor

După atâta reclamă, după atâtea referiri mai directe sau mai sugestive, mulţimea devenise curioasă, extrem de întrebătoare, nerăbdătoare să îl cunoască pe cel atât de important despre care Ioan tot vorbeşte, cu care Ioan nici nu se compară.
Ioan era un fel de aur, la care lumea era dispusă să se închine iar el s-a transformat în sticlă, în ceva atât de transparent că oamenii nici nu-l mai vedeau, el slujea doar la a fi ramă unui personaj cu adevărat important: Adevăratul Personaj.
Nimic nu părea a fi mai scump şi mai important pentru acest interesant tânăr decât ca în momentul sosirii Celui Ce trebuia să ajungă toate lucrurile şi pregătirile să fie ireproşabile.

Întrebări
Oamenii se întrebau:  cine este cel ce trebuie să vină? Ce a făcut atât de important pentru Ioan încât acesta numai despre venirea lui vorbeşte? Cu ce îl are la mână pe Ioan, dacă îl are? De ce Ioan, care pare un dur, atunci când vine vorba de Cel ce trebuie să vină, se înseninează, devine blând ca un copil şi timid ca un adolescent invitat la nunta prietenului său?
Demnitarii aveau emoţii şi se întrebau: dacă Ioan, care are atât de multă popularitate se declară infinit mai puţin important decât Cel aşteptat, cum va fi fiind Acela, şi ce vor face oamenii când va veni?
Va fi Acela atât de important încât ei, conducătorii vor pierde simpatia mulţimii şi respectul lor şi atenţia pe care şi-au atras-o atât de greu? Aveau emoţii.
Ioan pictase un portret atât de mare, al lui Mesia încât se vedea de departe, iar el, pictorul rămăsese invizibil în comparaţie cu opera lui.
Ioan ştia că în drama din care face parte, rolul lui este unul secundar, deşi lumea îi tot spunea că este actorul principal. El striga din răsputeri „hei, aveţi răbdare, fiţi atenţi, încă nu este nici momentul cel mai important şi nici actorul principal nu a apărut! Încă nu aţi văzut şi nu aţi ascultat mai nimic! Eu am făcut doar teste, de acum încolo începe adevăratul  concert. Pregătiţi-vă să-l aplaudăm!”

Ca să declari că nu tu eşti cel mai mare ai nevoie de următoarele:
    De umilinţă:
Umilinţa este ceva ce ne convine atât de mult la ceilalţi, încât nu mai simţim nevoia să avem şi noi. Umilinţa este ca o haină mult prea simplă şi nestrălucitoare. Îmbrăcat cu umilinţa nu atragi atenţia, nu primeşti laude, nu eşti subiect de admiraţie.
Ca să fii umilit trebuie să nu vrei să vezi tronul pregătit pentru tine; trebuie să te consideri prea mic pentru o onoare atât de mare.

    De conştienţa misiunii tale
Numai când înţelegi clar ceea ce vrea Dumnezeu cu viaţa ta eşti capabil să nu-ţi atribui merite şi ranguri pe care  altcineva le Merită de drept.
    De adevărat respect pentru cel faţă de care te prezinţi a fi mai mic

E uşor să respecţi pe cineva mai în vârstă. Putem foarte uşor să respectăm pe un profesor al nostru. Admirăm cu uşurinţă pe un actor celebru. Îi stimăm, în felul nostru şi pe părinţii noştri. Dar pentru a respecta pe cineva cu jumătate de an mai tânăr decât tine, cineva care nici măcar nu e cunoscut, un anonim. Asta este foarte greu. Înseamnă să dai altuia meritele tale şi  aprecierea de care te bucuri.
E numai normal să te întrebi: dar dacă nu merită? Dacă mă trădează ori mă dezamăgeşte? Cine îmi poate garanta că nu mă fac de râs garantând pentru el?
Ioan îl respecta pe Isus. Văzuse în el înţelepciunea, seriozitatea, profunzimea şi dedicarea Lui pentru mântuirea oamenilor. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea dar Îl respecta.

    De cinste faţă de cei ce te creditează, au încredere în tine
Trebuie să-i respecţi foarte mult pe cei ce au încredere în tine, încât să nu le dai speranţe deşarte, să nu-i laşi să creadă că eşti mult mai important decât eşti în realitate. Ioan îi preţuia pe ascultătorii lui, aşa că nici o clipă nu a dat impresia că ar putea fi altcineva decât un mesager şi altceva decât o voce, un glas despre adevărata personalitate care urma să vină.
Să nu ne imaginăm că prin mintea lui Ioan nu au fost tentaţii de genul: dacă ei te cred Mesia, taci din gură şi fă-le pe plac; la urma urmei nu tu ai declarat asta ci ei, tu trebuie să te prefaci că nu ai ştiu la ce se referă, în cazul în care vei întâmpina probleme. Tentaţia de a fi considerat ceva mai important decât eşti există întotdeauna. Ioan a reuşit să-şi ţină în frâu gândurile şi atitudinea. S-a simţit onorat de rolul pe care l-a primit în realizarea Mântuirii. Despre el vorbea Mântuitorul cu aceste cuvinte: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei nu s-a sculat vreunul mai mare decât Ioan Botezătorul.”

O viaţă în umbră
Pot fi mereu în umbra cuiva (rivali, duşmanul care întunecă tot ce facem). Există oameni care pun în umbră tot ce facem; există persoane care ne întunecă gândurile, viziunea, drumul. Fiecăruia dintre noi ni se întâmplă să avem prieteni, rude, străini care parcă aduc norii deasupra noastră cu fiecare ocazie. Uneori, deşi realizăm că ni se întâmplă acest lucru, parcă nu avem puterea de a ieşi de sub influenţa nefastă a acelor oameni. Totuşi  decizia de a fi liberi sau a trăi sub apăsarea influenţei negative a cuiva ne aparţine nouă.

O viaţă în lumina cuiva
Aşa cum pot trăi în umbră, aş putea foarte bine să aleg viaţa în lumina cuiva (a lui Isus). Dacă Satana aduce numai umbră şi nor în jurul lui, indiferent dacă te afli în faţa lui sau în spatele lui, în cazul lui Dumnezeu lucrurile stau total diferit. Şi în faţa lui Dumnezeu şi pe urmele Lui şi alături de El totul este lumină. El răspândeşte lumină asupra mea. El îmi luminează paşii. El mă face atât de important încât am propria umbră, propria personalitate şi propriul caracter.
A merge în apropierea lui Dumnezeu este ca şi cum El vrea să mă pună în lumină să mă arate lumii, să arate şi celorlalţi valoarea pe care a depozitat-o în fiinţa mea. Niciodată Dumnezeu nu ne va pune în întuneric, pentru că în jurul Lui totul este lumină, umbra lui Dumnezeu este lumină.

Cel ce vine după mine îmi asigură spatele
Când cineva atât de important ca Domnul Isus vine în spatele tău, nu poţi decât să te simţi asigurat, susţinut, apărat.
Dacă El vine după mine, înseamnă că trebuie să merg drept
Faptul că am onoarea de a merge înaintea lui Isus, trebuie să mă facă responsabil. Trebuie să fiu conştient că urmele mele vor fi văzute de El şi că am datoria de a merge drept. Lumina lui îmi arată drumul. Pentru că Cei ce vin după mine (dacă eu îl am în spate pe Isus) vor veni pe un drum îndreptat de El.
Vezi şi declaraţia lui Pavel „călcaţi pe urmele mele, pentru că şi eu calc pe urmele Lui”
Faptul că El vine după mine şi îmi îndreaptă eventualele erori şi rateuri, ar trebui să mă facă să încerc mai mult, să îndrăznesc mai mult.

Nu există o situaţie mai fericită pentru  cineva decât să ştie că în viaţa lui, în spatele lui se află Dumnezeu. Atunci dispare întunericul, teama, duşmanii, greşelile şi rătăcirea. Înaintea Domnului este adevărata viaţă.

Teme pentru discuţie:
1.    Spune celorlalţi despre persoana care a stat în spatele tău, ca un suport moral, emoţional, material!
2.    Cum ar trebui să fie o persoană pentru ca să nu te simţi pus în umbră de prezenţa ei?
3.    Ce dificultăţi sau aparente dezavantaje ai avea dacă în spatele tău vine Isus? Care ar fi situaţia dacă tu ai merge după El?

Autori:

Erik Cerchezan
George Şchiopu
Ştefan Nădăban
Gelu Poenariu
Daniel Chririleanu

 

daniel @ martie 16, 2012

BUCHET de 8 MARTIE

Posted in: URME de CONDEI | Comments (0)

Pentru mama soacră(mama iubirii noastre)

Eşti mama darului din viaţa mea
Prin tine Dumnezeu mi-a limpezit căldură
Prin tine El mi-a dăruit lumina dintr-o stea
Am căpătat  un univers fără măsură.

Eşti mama ei,  dar eşti şi mama mea
Din palma ta mi-ai dăruit regatul şi regina
Numai aşa din tot ce dragostea avea
Puteam zidi într-un izvor şi visul şi lumina

Din clipa de altar va fi pe veci o sfântă legătură
Ne vom pleca mereu prin anii buni sau grei
Ca un prinos de mulţumiri peste măsură
Căci tu ai încetat să fii doar mama ei.

Tu nici n-ai fost şi nici de-ai vrea nu poţi să fii
Străina fericirii noastre niciodată
Din prima zi ţi-am devenit egal copii
Şi vom rămâne aşa prin ce va fi vreodată.

La sărbătoarea de acum a inimilor sfinte
Tu eşti de două ori cinstita noastră mamă
Şi-am vrea din gesturi simple fără de cuvinte
Să înţelegi că eşti pe locul celor mai de seamă

De n-ai fi tu, n-ar fi nici noră nici soţie
Ar fi rămas doar chipul unei jumătăţi
Şi nici nepoţi n-ar fi să rezidească seminţie
Ca un destin închis în propriile porţi.

Chemarea ta e să iubeşti mai mult
Şi să iubeşti din greu ceva ce nu e-n fire
De-aceea azi din floarea celor mulţi
Aducem în simbol buchet de mulţumire.

Eşti mamă şi eşti soacră ca un rost
Chemarea ta nu poate fi uşoară
De-aceea azi din tot ce tu ne-ai fost
Cioplim recunoştinţă din povară.

Regina ceasului de azi

Deşi ţi s-ar părea că doar din an în an
Găsim petale ca să-ţi aducă primăvara
Să ştii că gândul ninge cât al iubirilor noian
Tu ne răsai mereu când gândul frânge seara.

Deşi ai bănui că te uităm uşor, ades
Tu nu te stingi şi nu apui vreodată
Tu ştii să simţi în vorbe şi în tăcere  mai ales
Că eşti la fel de stea, că eşti lumina toată.

Deşi tu presupui că gestul tot mai rar
Ar fi vreun semn de oboseală ce apune
Să ştii că tu ne eşti lângă al zorilor hotar
Un răsărit de ne-ntinată, albă, lume.

Să nu colinzi cumva în triste presupuneri
Şi nu visa că eşti departe şi uitată
Icoana ta cu noi purtaţi mereu pe umeri
N-a adormit prin vreme încă niciodată.

Deşi-am tăcut ne-am tot gândit frumos la tine
Tu mamă cât un soare la amiazi
Eşti anotimpul care încă vrea şi ne mai ţine
Tu eşti regina ceasului ce înfloreşte azi.

Tu eşti motiv de rugăciuni şi de colind
Pe tine vrem să te-nflorească Dumnezeu
Să fii o primăvară de-a pururea venind
Să fii un anotimp ce va trăi mereu.

Scrisoare de 8 martie

Mereu căutăm pretexte. Ne trebuie vreo sărbătoare a planetei pentru ca să cioplim nişte cuvinte de mulţumire, să culegem câteva flori, să rostim nişte gânduri. Tu mamă niciodată şi nicicum nu ai aşteptat ocaziile, ci ai făcut ocazie din fiecare clipă de zi sau de seară.
Tu ai creat din fiecare clipă momente speciale în care să mă priveşti, să-mi spui, să mă asculţi, să mă asiguri. Privirea ta nu a avut nevoie de sărbători ca să mă îmbrace în nemăsurată dragoste, buzele tale nu au aşteptat festivităţi ca să promită, ca să şoptească, mâinile tale m-au iertat mereu şi inima ta m-a repornit la viaţă de fiecare dată. Am convingerea că dragostea ta va face din florile culese atât de rar o întreagă grădină. Ştiu sigur că sufletul tău va crea o simfonie din şoapta acestor urări. Ştiu că din puţina culoare a unei flori vei zugrăvi întreaga planetă şi vei aprinde orizontul de bucuria că m-am gândit la tine. De fapt mă gândesc la tine mereu, chiar dacă uneori tăcerea mea nu spune nimic. Chiar dacă florile aşteaptă primăveri ca să îndrăznească, şi chiar dacă mâinile, ca nişte vreascuri, adie doar din când în când şi te înconjoară cu iubire, tu eşti de neuitat, tu eşti de ne-nlocuit, tu eşti mama mea.

daniel @ martie 7, 2012

IPOTETIC

Posted in: URME de CONDEI | Comments (1)

Dacă ar fi să te întorci din drum vreodată
De care vis ţi-ar fi mai greu să te trezeşti?
Şi cum ar fi în alergarea ta abia visată
Să nu mai poţi de dor de cel ce nu mai eşti?

Ce fel s-ar apleca privirea către mâine
Dacă din ţara roşcovei murdară şi străină
Ţi-ai aminti culoarea gustului de pâine
Şi ai ciopli prin gând ieşirea din ruină?

Da, da, când te-ai trezi din propriile nopţi
Pe dinăuntru dacă ţi-ai spăla privirea
Şi-ai scutura din anii tăi poverile ce porţi
S-ar lumina la orizont nemărginirea.

Numai aşa un vis nebun s-ar stinge pe vecie
Şi visul pur de la-nceput s-ar împlini
Numai atunci mirosul alb de nouă-mpărăţie
S-ar aduna şi peste marginea planetei ar veni.

Ce-ar fi dacă şi visul meu se va trezi?

daniel @ februarie 23, 2012

Centrul nestrălucitor al universului

Posted in: URME de CONDEI | Comments (0)

Mereu facem cunoștință cu persoane. Adunăm în memorie chipuri. Dar niciodată nu am făcut cunoștință cu ea: mama. Înainte de a ne vedea chipul nostru și cu mult înainte de a ști ce este o oglindă o vedem pe ea. La început nici măcar nu realizăm că noi  nu suntem ea. Ea este chipul din oglindă, pentru că e de fapt oglinda. În ochii ei vedem lumea, soarele, chiar și când e noapte. Nu știu dacă din pricină că o vreme am fost parte din ea sau pentru că nimeni nu ne  ține  în palme ca pe ceva așa de scum, cum o face ea, dar este sigur că  rămâne pentru  noi un ceva nedefinit, dincolo de dicționar.
Îi oferim flori, dar realizăm că pentru ea cadourile noastre sunt  așteptatele pretexte pentru a ne mai dărui la rândul ei încă ceva. Parcă este o inepuizabilă fabrică de daruri. Fiecare gest, fiecare șoaptă , orice sacrificiu este necântărit, fără înregistrare în contabilitate, aproape inconștient; pare a fi  prioritate zero, scop în sine. Din clipa în care  venim pe lume devenim pentru ea  rostul principal al vieții. Orice a fost mai înainte, orice urmează, este sub acest  rost. Nici nu realizăm că din această pricină, ea nu cere plată, nu contabilizează donații; că din pricina imensei iubiri, uneori exagerează, poate fi posesivă, sâcâitoare, luptătoare, bogată, îndrăzneață, ne protejează de orice și oricine dă semne de pericol.
O poți ignora? Te poți supăra pe ea? Ar fi posibilă o separare?(poate de la noi spre ea dar dinspre ea spre noi cu nici un chip).
Ea nu taie de pe listă, nici atunci când minte că ar face-o. Din prima clipă și până la capăt va fi de partea noastră. Devenim instinct, devenim logică, devenim univers pentru ea.
Dacă ar trebui să fim drepți și cinstiți, poate un dram mai puțin ”duri”, ar trebui să recunoaștem că, dacă noi suntem universul ei, atunci ea este centrul universului; fără ea galaxia ar fi pustie. Dumnezeu i-a dat energia și puterea prin care ține totul ca o neînțeleasă gravitație.
Așadar, de 8 martie, de orice altă zi, merită o floare; merită strălucirea pe care inima noastră o poate întoarce ca o reflexie a privirii ei.

daniel @ martie 4, 2010

de ZIUA ÎNGERILOR

Posted in: URME de CONDEI | Comments (0)

Rămân copil

Când m-am trezit tu mă vegheai de-o veșnicie
De parcă dinainte de-a mă fi născut mă cunoșteai
Parcă  din totdeauna Cerul te dăduse mie
Când nu venisem încă iar tu mă așteptai.

N-am întrebat nicicând ce ești de unde vii
Tu ești  așa cum este viața,  fără protocol
Ești strălucire-n zori și-n beznele târzii
De parcă-n fiecare zi dai singură pământului ocol.

N-am înțeles de ce nu-ți obosește mângâierea
Și nici din ce izvor aduni  tăcerile mereu
Și numai tu găsești fără oprit,  egală  cu durerea
Puterea de-a iubi  când ceasul cade greu.

Pe semne că ascunzi din Dumnezeu ceva
Ori tu te-ai cuibărit în El de neștiută vreme
Te văd cum mă veghezi   când trece careva
Când mă opresc te simt cum inima-ți se teme.

Și porți  pe umeri drumul să nu mă rătăcesc
Tu vrei să trec prin stele, iar  văile să-neci
Să nu văd  suferințe în tine cât  lovesc
Să aflu numai  bine prin lumea-n care-mi treci.

Când m-am trezit eram  ca tine dragă mamă
Dar  vreau să știi că pentru veci rămân copil
Să tot aud iubirea-ți cum mă chiamă
Să-I mulțumesc lui Dumnezeu, cu ruga mea umil.

Tu nici nu știi

Tu nici nu știi că ești un înger, mamă
Și palma ta cea mirosind a trudă e un cer
În ochii tăi mi-e noaptea fără teamă
În palma ta văd  galaxii de peste efemer.

Tu nici nu știi că glasul tău e-al Lui
Ești și chemarea și răspunsul de la Dumnezeu
Ești steaua mea, deși poți fi a orișicui
Ești darul neegal și te-am primit doar eu.

Tu nu te schimbi odată cu planeta
În sine tu ești ca un univers neplanetar
Tu nu ai sori și nu predai nicicând ștafeta
Îl porți pe Dumnezeu la mine pe hotar.

Tu ești și vie și neîndrăznita mea icoană
Un soi de răsărituri ningând peste amurg
Ar nămeți de lacrimi în primăvara pământeană
De nu ai fi căldura mea în toate câte curg.

Fără să vrei ești pe vecie  numai mamă
Din clipa când întâi m-ai alintat divin
Nu ai ceva mai nobil mai demn să ai în seamă
Să fii cu Dumnezeu iar eu la voi să vin.

Unicitate

Inca de-atunci, din mâinile Ziditorului, ai fost mai mult decât lut. Ai fost răspunsul. Privirile te căutau ca pe o jumătate de vecie. Fără tine nu era bucurie, fără tine nu era odihnă,  fără tine pământul  se rotea în gol. Dumnezeu, cu mâinile Lui au strălucit minunea chipului tău, te-a zidit sub soare ca o cale ce duce spre acasă al oricui. Tu ești acasă, cu glasul, cu răbdarea, cu adierea de tihnă. Veacurile de noapte te-au mințit făcându-te inegală, slabă, învinsă. Dar Fiul lui Dumnezeu a murit întâi pentru tine. Într-un fel te-a creat a doua oară. Acum veșnicia e drumul de sub pașii tăi. Nici o primăvară nu seamănă cu asta, nici un pas nu a fost vreodată mai nesfârșit, ești mult mai mult decât egală; ești unică.

Nu primăverile

Nu primăverile sunt ziua ta
Nici  florile nu-s marea ta răsplată
Nu poate nimeni steaua ta purta
Tu nu doar strălucești o nestemată
Tu ești chiar galaxia ce va sta.

Tu nu ai preț în ochii nimănui
Și nimeni nu te cumpără  pe tine
Tu nu ești de vânzare veacului
Ești fiica Celui ce te ține
Ca o comoară dată orișicui.

Să nu te schimbi, să fii la fel
Trăiește, simte, luminează
Rămâi  un dar cu veșnicia-n el
Ca soarele pe bolta de amiază
Căci Dumnezeu e singurul tău țel.

daniel @ martie 4, 2010

Coșmarul milisecundei

Posted in: PENTRU LIDERI | Comments (6)

Acum două săptămâni mi-a fost dat programul peste cap. Tocmai am aflat că ziua s-a scurtat cu o milisecundă. Deja am rechemat în laborator toate agendele, mă confrunt cu dificultatea reprogramării evenimentelor, sunt copleșit nu-mi dau seama cum voi redobândi echilibrul când la fiecare zi va trebui să iau în calcul această colosală pierdere și apoi, mă întreb: dacă mergem în acest ritm, unde vom ajunge?

Nu-i așa că mă credeți un pic dus, dacă frământările mele și-au găsit această temă?
Și totuși, cabinetele savanților prezentului, și, mai mult decât ei, redacțiile ziarelor speriate că adulterul nu mai e vandabil și crima nu mai impresionează, aceste așa zise ”media” fac din,pe bună dreptate, țânțarul milisecundei lipsă, adevărat armăsar de presă. De ca și cum asta e marea noastră problemă. De parcă nimic din toate câte vin și câte trec nu mai este demn de prima pagină. Din fericire e comică această impotență a mass-mediei, dar din păcate, este și emblematică pentru că așa arătăm noi acum. Pornesc de aici pentru câteva gânduri mai departe. La urma urmei timpul este descompus în ani, trimestre luni zile ceasuri, secunde și milisecunde doar de noi, muritorii, probabil pentru că spaima de a ne număra viața doar în ani atât de puțini ne-a determiant să căutăm subdiviziuni. Ceea ce este unic la timp este că noi oamenii oricât de deștepți și orice născocire am face noi nu putem crea timp așa cum nu putem da viață. Timpul, ca și alte creații, este produs numai și numai de Dumnezeu. Dumnezeu poate produce timp, chiar dacă eu nu îmi pot explica. Așa se face că, deși uneori viața unora dintre noi pare logic, științific, sfârșită, Dumnezeu alege să mai adauge timp. Există cazuri în Sfânta Scriptură când Dumnezeu produce și intercalează niște ore în progarmul unei zile în așa fel încât nu dereglează nimic. Eu nu pot economisi timp, nu-l pot depozita; e ca si cum aș vrea să depozitez vântul dar vântul odată oprit undeva încetează să mai fie vânt. Pot însă converti timpul în fapte, gânduri gesturi alese. Pot folosi eficient sau neglijent. Pot risipi timpul. Nu pot depozita nici o secundă, dar o pot risipi foarte lesne. Privind timpul constat că Dumnezeu și-a ales să se ocupe de timpul Lui care se concretizează în ziua nașterii, ziua morții, ziua îndurării a cercetării, a judecății( toate își au vremea lor)Acest timp este al Lui. Dar el îmi oferă și mie niște timp: ”ți-am dat 6 zile să-ți faci tot lucrul tău”, ”o dacă ai fi cunoscut vremea cercetării”; ”învață-ne să ne numărăm bine zilele”

Dincolo de ironie, chiar nu mă îngijorează redimensionarea timpului, dar exagerările cu orice prilej, și comutarea atenției de la esență la fleacuri oricât de științifice, asta mă pune pe gânduri. În rest, nu prindem noi ziua cea atât de scurtă încât să o măsurăm cu umbra unui băț înfipt în planetă.

daniel @ martie 18, 2010

Power point seara 5

Posted in: CAMARA cu IDEI | Comments (0)

Descarca de aici power point-ul pentru tema 5 – RABDAREA
tema 5 RABDAREA


Pentru mai multe resurse puteti vizita si site-ul www.resursetineret.ro ,

daniel @ martie 9, 2010

4 teme saptamana de rugaciune

Posted in: CAMARA cu IDEI | Comments (8)

Descaraca primele 4 prezentari pentru saptamana de rugaciune a tinerilor

tema 1 CREDINTA
tema 2 FAPTA
tema 3 CUNOSTINTA
tema 4 INFRANAREA

daniel @ martie 4, 2010

ADEVAR

Posted in: URME de CONDEI | Comments (1)

Adevăr

Unii spun că Dumnezeu ne-a-nchipuit și a plecat
Ne-a uitat în graba Lui spre alte galaxii
Iară noi din prima zi am tot crezut și L-am visat
Cum visează un orfan prin negrul serilor târzii.

Alții spun că Dumnezeu nu S-a născut
Și există doar în gândurile noastre prea flămânde
Spun că noi L-am fi  cioplit pe Cel fără-nceput
Și când vrem, tot noi în văi de gânduri L-om ascunde.

Demonii, se spune, că Îl știu, se tem de El
Uneori Îl cred și-adesea galsu-I înfioară
Dar ne mint să credem versul lor mișel
Vor să ni-l transforme necinstit într-o povară.

Slova Sfintei Cărți  cea fără de-ndoială
Spune că venim din frământarea mâinii Lui
Că avem asemănarea Lui ca umbră ideală
Și vom fi ai Săi, de nu vom fi ai nimănui.

Dumnezeu e tot, cu preadestul, aceluia ce crede
Este chiar credință celui ce nu poate ști
El aude când tăcem, și, când e negură, ne vede
Dumnezeu e singurul ce-a fost de dinainte de a fi.

daniel @ ianuarie 27, 2010