ianuarie 15th, 2009 
daniel Azi am fost la inmormantarea unei femei de peste 90 de ani. Nu am cunoscut-o, dar sunt ferm convins ca am condus la groapa o persoana foarte speciala. Judec asa privind la copiii ei intre care e si nenea Ticu Cascaval. A fost soare, am cantat mult, cineva in rugaciune a multumit lui Dumnezeu pentru `aceasta bucurie`. S-a plans putin, nu din nesimtire ci parca din siguranta ca femeia pleca spre o directie vesnica buna.
Dar m-am intrebat in sinea mea: oare de ce, pana si inmormantarile au devenit un fel de mici sarbatori?
Oare ne-am obisnuit cu despartirile atat de mult ori ne protejam impotriva suferintei?
Chiar om fi atat de plini de speranta revederii sau ne-a amortit sistemul nostru de autoaparare?
Posted in 
[...] Articol preluat de pe danielchirileanu.ro. Click aici pentru a citi acest articol pe site-ul sursa. Voteaza acest articol: (Nici un vot inregistrat) [...]
pana la urma moartea e o eliberare, mai ales in zilele noaste, numai ca trebuie sa stii sa mori…de fapt trebuie sa stii sa traiesti…pentru ca mori exact cum ai trait
Ani,
din pacate asa e, iar eu regret ca nu am murit pentru unii oameni mai demult, mi-ar fi ramas poate o clipa in plus sa pot trai pentru ceilalti, care au trecut dincolo de preocuparea pentru sine, care au observat ca sunt respectati si pretiosi, care au facut ca lacrimile curse pentru cei neinaltati suficient sa merite de ca si cum in puritatea lor, cei pentru care nu ai plans, se fac a nu observa, si lasa a intelege ca iau darul pentru ei.
Asa imi spun, privind inapoi, ca a meritat.