COPIL  TRECUT

N-am priceput din lacrimile tale nici o iota, mama
Si nu stiam de ce ti-i aspra palma, tatal meu,
Dar am aflat ca tu plângeai de propria mea teama,
Ca tu  trudeai sa nu gasesc în cale drumul greu.

Când ma certai n-am banuit ca-i o durere,
Când ma primeai credeam ca-i dreptul meu,
Si nu vedeam ca printre gânduri singura ta vrere
Eram ca o comoara, eu, si numai eu.

Argintul fara straluciri ce porti pe tâmple tata,
Nu banuiam ca eu l-as toarce fir cu fir;
Te judecam; parea ca-mbatrânisei prea de-odata
Si m-am ferit sa ti-l mângâi, atâtea secole în sir.

Când nu plângeai, credeam ca îti iubesti taria,
Mi se parea ca tatal meu ar vrea sa-mi fie zeu.
Si nu stiam ca plângi pe-ascuns, sa-mi lasi doar bucuria
În timp ce eu te-am ne`nteles   mereu.

Si daca azi mai esti, de nu vei fi plecat,
As vrea sa stii ca port în pe buze ca un dar
Sa-ti spun ceva ce n-am mai spus vreodata:
Îti spun c-am înteles, ca m-ai iubit si foarte clar.

Ce nu-nteleg e cum de am tacut atâta veac?
Si azi,  din prea târziu, ori prea departe,
Aud cum înca-n amintiri, ca într-un fara seaman leac
Ma tot astepti , sa-ti mai scurtez din noapte.

În gândul meu, chiar daca esti, chiar daca ai plecat,
Te duc spre Dumnezeu, ne-nchipuita multumire.
Si stiu ca un parinte ce iubeste ne-ncetat
A înteles de mult, ca-i rasplatit de propria-i iubire.