Idei  pregătire program despre RĂSTIGNIRE

Titlu: „CEILALŢI  MARTORI”
Idei: De obicei vorbim despre Pilat, Petru, Iuda, Marii Preoţi, Irod şi tâlhari. În acest program ne vom opri la alţi posibili martori: roaba din curtea marelui preot, cocoşul care a amintit lui Petru de trădare, Simon din Cirene, soldatul care a luat la sorţi hainele,

Idei de amenajare:

Idee 1.
Poate fi pregătit un decor ca un fel de cărare cu pietre picurate cu stropi roşii ca de sânge, pe drumul respectiv să vină toţi prezentatorii programului: Simon ducând crucea apoi vorbind, ori vorbind chiar în timp ce se deplasează, cocoşul, ar trebui să se audă mai întâi cântând apoi să apară undeva la vedere şi să spună discursul lui; roaba ar putea veni pe drum cu un braţ de vrescuri sau cu un urcior ceva în mână , îmbrăcată cu un şorţ ca de slujnică şi apoi să povestească; aprodul care a pălmuit pe Isus şi care i-a pus coroana şi haina stacojie, ar putea aduce atât coroana cât şi haina; soldatul ar putea veni cu hainele câştigate pe braţ, el echipat cu armură şi haine romane; Iosif din Arimateea ar putea fi un evreu îmbrăcat tradiţional şi care să vină tot pe drum apoi să povestească experienţa cumpărării trupului lui Isus. Grădinarul; sutaşul mituit să tacă despre înviere; Casierul templului „ le-am dat 30 de arginţi , nu mi-au semnat  nici un act”

Idee 2.

Tot  programul ar putea fi susţinut de nişte imagini în power point care să ilustreze momentele prezentărilor, precum şi un fond muzical (dacă aveţi specialişti pot fi folosite şi imagini video)
Slidurile să fie cu focul din curte, cu Isus judecat, cu Simon şi crucea, cu soldaţii şi zarurile
Şi textul relatat la persoana I

Idee 3.
Un montaj de prezentări (fiecare câte o strofă, sau un mic citat).

Idee 1.
Un decor cu 4 cruci (3 ocupate şi una goală)pe un fundal de cer înnorat (realizat 3d sau imagine de calculator) În acest caz programul ar pute a fi intitulat „O CRUCE TE AŞTEAPTĂ!” Ideea fiind aceea că trebuie să ne luăm crucea şi să Îl urmăm.

Introducere program de Paşti – CEILALŢI  MARTORI

Mereu ne-am oprit şi am vorbit despre Ana şi Caiafa; întotdeauna  Pilat şi Baraba au avut rol principal. Dar moartea  Mântuitorului nostru a fost asistată de mult mai mulţi martori, de mult mai multe atitudini şi unghiuri de vedere. Martori tăcuţi sau ciudaţi, privitori mai mult sau mai puţin implicaţi. Au fost fiinţe care prin natura lucrurilor şi-au îndeplinit misiunea, de bună voie, sau obligaţi, conştient sau fără a-şi da seama.
Azi invităm la umbra Jertfei Lui pe ceilalţi martori. Poate mai credibili, poate mai sinceri şi sigur mult mai cu mesaj.
Să vină primul invitat!

PROZA

Declaraţie: APRODUL  cu exces de zel

Eram un simplu aprod. Un fel de poliţist fără d uniformă, fără insignă, fără armă. Într-un fel misiunea noastră era de a însoţi pe marele preot. Am văzut şi am auzit multe. Am tras cu urechea la sfaturile preoţilor şi la mărturisirile păcătoşilor care aduceau jertfă. Ajunsesem să nu mai simt diferenţa între lucruri. Îmi doream ceva mai mult, dar cum?
Venise ocazia: fusese adus Acela de-şi zicea Hristos. Îl mai văzusem, ştiam că preoţii l-ar ucide dacă s-ar ivi ocazia. Privea la noi cu un fel de blândeţe şi milă. M-a inervat eu nu voiam milă, nici blândeţe, eu voiam admiraţie, supunere. El nu părea a se teme de nimeni. Atunci când L-au adus am stat aproape. Nu vorbea, nu se văicărea, nu implora, era deranjant de liniştit, de stăpân. Numai că acolo eu eram stăpânul. Am vrut să ştie asta şi l-am lovit, am râs de El. El mă privea cu milă de parcă mă iubea, mă ierta; eu nu aveam nevoie de milă, nu voiam să fiu iubit, voiam să fiu recunoscut ca stăpân, ca puternic.
Aveam nevoie să cresc în ochii comandanţilor mei. Îmi doream să fiu avansat la rangul d eşef al gărzii marelui preot. Era ocazia, am făcut mai mult decât mi se cerea.  Uar pe care o simţeam în ochii preoţilor faţă de Hristos era atuul meu, puteam să profit şi am făcut-o din plin. Parcă cineva mă inspira, am adus o haină de purpură şi am transformat totul într-o comedie, L-am declarat rege.
Dar, totul a fost în zadar. Am rămas un simplu aprod, nici măcar numele nu mi s-a scris în cartea de istorie. Însă ceea ce mă doare mereu este privirea Lui: parcă e încă îndreptată spre mine, parcă împotriva vrerii mele mă iartă, mă iubeşte, mă aşteaptă.
Dar mi-e ruşine. Mă doare că ar trebui să mă umilesc, să-I spun că-mi pare rău, că am exagerat, că totul era din interes.
Amân şi îmi e din ce în ce mai greu.
Oare va fi o zi când voi putea să vin la El?

Declaraţie: SIMON din CIRENE

Poate voi credeţi că am ştiut de la-nceput că voi purta chiar crucea Fiului lui Dumnezeu. Nu ştiam nimic. De fapt eu nici nu-L cunoşteam. Eu mă oprisem ca să privesc o clipă, consternat cum laolaltă romani şi evrei duceau pe cineva la moarte, nu-i mai văzusem atât de uniţi, mă uimea unirea aceasta. Iudeii îi urau de moarte pe romani, însă atunci erau ca o echipă, împreună. Interesant, mi-am zis, iată că s-a găsit ceva , cineva care să-i împace pe evrei şi pe romani unii cu alţii. Dar nu m-am trezit din uimire, pentru că bruma mea de compătimire i-a făcut pe asupritori să mă transforme în sclavul care poartă crucea. Era istovitoare, cumplită , grea. Dar am purtat-o pentru El. Când totul s-a sfârşit şi noaptea neştiinţei a alunecat în lumina zilelor ce au urmat,  am aflat că era Fiul lui Dumnezeu, am  înţeles că purtasem crucea mea nu a Lui, că el murea pentru mine. Abia atunci am priceput că totul mi-a fost dat în dar, povara din ziua aceea  a fost pentru mine  darul nemuririi. Poate că sunt singurul om căruia Dumnezeu i-a făcut onoarea să-şi poarte pentru o secundă povara vinovăţiei sale. Vinovăţia mea nu a devenit astfel mai uşoară, dar gândul că m-a lăsat să o port cu El îmi face izbăvirea mai frumoasă.

Declaraţie: ROABA  din CURTE

Era o noapte ciudată, de obicei în preajma Paştelui aveam foarte  mult de lucru, erau nopţile cele  mai lungi, aveam foarte multe pregătiri, însă  în acea seară, în noaptea aceea un eveniment a dat peste cap întregul firesc, toţi parcă au uitat de azimi, de sărbătoare care stătea să vină şi L-au dus pe El, îmbrăcat asemenea unor oameni din nord, din Galileia. Mulţimea era  nenumărată, aprozii mai mult Îl târau decât Îl lăsau să meargă. A fosta dus la Marele preot. Am tras cu urechea: Îl întrebau iar El tăcea. Am auzit pe unii, cam de nimic, erau martori împotriva Lui. Spuneau ceva ca  o poezie, parcă învăţaseră pe de rost şi El tăcea fără să spună nimic. Auzisem multe lucruri despre El iar acum Îl vedeam. Cred că a vorbit o singură dată, parcă auzisem un glas cum nu mai auzisem până atunci, mi-a părut rău că nu vorbise mai mult.
Câtă vreme El stătea, neînţeles de tăcut şi de blând,  în faţa preoţilor, noi am aprins un foc în curte. Se încălzea la focul acela unul de-ai Lui. L-am recunoscut de prima dată. Era altfel decât noi, vorbea ca cei din nordul ţării, era un pescar simplu, dar parcă fusese la o şcoală specială, parcă vorbele lui erau mai adânci decât ale noastre şi atunci am ştiut că umblase cu Galileianul acela. I-am şi zis: eşti de-al Lui, dar poate că de frică poate de ruşine, străinul a  minţit, a spus că nu. N-am insistat eram destul de grăbită. Au luat pe condamnat şi am înţeles că au mers cu El la Irod, apoi la alt preot şi iar au venit cu El în curtea noastră. Era la fel de blând, la fel de tăcut dar mult mai istovit.
A fost ca şi întâia dată; ei îl acuzau, El tăcea.
Pescarul era tot acolo. I-am zis din nou că e de-ai lui Hristos, dar a negat la fel. Apoi, ca din senin a  început să blesteme, să se jure, că niciodată nu L-a cunoscut. Era interesant că nici noi nu-l cunoşteam pe el, nu era unul de-ai noştri.
Condamnatul a  fost adus afară, purta o cunună de spini şi , în timp ce pleca împins cu brutalitate de aprozi, a privit către străinul  acela şi atunci am fost convinsă  că se ştiau. Undeva sub o streaşină de  coteţ a început să cânte un cocoş, parcă mai harnic decât altădată. Încă mai aud singurele cuvinte pe care Omul acela, condamnatul le-a zis, încă aud vorbele străinului din curte şi  încă aud  glasul cocoşului, ca un fel de ne-nţeleasă taină.

Declaraţie: COCOŞUL

În fiecare zi mi-a poruncit Creatorul să trâmbiţez  lumina, să anunţ deşteptarea. Şi parcă zorii, după cântecul meu, de cocoş, îşi desfac buchetul de nuanţe peste răscruci, peste case şi oameni. În noaptea aceea mi s-a spus că va fi concertul vieţii mele. În general oamenii par a nu înţelege nimic din ceea ce eu  cânt. Uneori ei glumesc atribuind cântecului meu, cuvintele lor, legate de bani. Cântecele mele nu prea au text( ca acelea ale tinerilor de azi), dar atunci a fost clipa pentru care orice pasăre din lume şi-ar fi oferit toate clipele şi toate trilurile, atunci trebuia să privesc la chipul lui Dumnezeu şi la chipul omului, iar când Marele  dirijor îmi va da intrarea, începea noaptea de gală. Cred că nici eu nu am înţeles de ce şi ce-am cântat atunci, dar spectatorul meu plângea. Mulţi păreau surzi şi orbi dar el a privit spre Dumnezeu şi plângea.
Îşi poate dori cineva mai mult decât să i se dăruiască bucuria ca la cântecul lui (glasul lui) privirea unui om  să-L  găsească pe Dumnezeu şi să afle mântuirea?

Declaraţie: NOROCOSUL la BARBUT

Plutonul meu trebuia să organizeze răstignirea. Erau trei. Doi care mă scoteau din răbdări şi care tot drumul s-au zbătut să fugă, ne-au înjurat mereu şi un al treilea care tăcea. Acesta parcă ducea pe umerii lui întreaga lume. Era cu gândul în altă parte, părea desprins de tot ce se zicea şi se făcea acolo. Nu mai întâlnisem un aşa condamnat. Se zvonea că era o victimă a răzbunării rabinilor şi  a preoţilor. Dacă ar fi fost după mine i-aş fi torturat pe judecătorii Lui şi nu pe El. Am ajuns pe vârful dealului Căpăţânii. Crucea Lui o târa un străin care căsca gura pe drum. Este ştiut că la orice execuţie, lucrurile condamnatului sunt ale călăilor săi. Am luat hainele Lui şi pentru că nici măcar nu era prea mult de împărţit am decis că vom trage la sorţi. Speram în inima mea că voi fi eu norocosul. Zarul m-a făcut fericit, câştigasem. Nici nu ştiam dacă acele haine vor putea fi vândute ori îmbrăcate de cineva vreodată, nu erau nici super-frumoase , nici  la modă.
Când le-am câştigat am fost doar bucuros că pot avea o amintire de la cineva atât de diferit. Parcă îi făceam într-un fel dreptate. Aveam sentimentul că nimeni nu ar fi preţuit atât de mult hainele acelea decât aş fi făcut-o eu. Îmi amintesc de El. Mereu am ştiut că murea pentru altcineva, că era fără vină. Am înţeles mult mai târziu că murea pentru mine, că vina era chiar a mea. Păstrez încă hainele Lui, dar mă lupt să capăt de la El o altfel de haină, una albă, pe care o dă la toţi copiii Săi. Mă consider un fiu al Lui.

POEZIE

ZARUL

Prieteni aduceţi cămaşa de rege
A Celui ce se crede Fiu de dumnezeu
Şi s-o-mpărţim la zaruri după  lege
Poate va fi norocul chiar al meu
Şi chiar al meu a fost, am câştigat
Nu haina îmi părea fără de preţ
Ci El care plângea  întregul plâns al lumii
Parcă spăla planeta de  dispreţ
Când zarul a  căzut, am câştigat
Parcă aveam în palmă necuprinsul
Nu-nţelegeam de ce L-au condamnat
Dar eu primisem veşnicia de la Dânsul
Nu, nu mă simt nicicum  un vinovat;
Cămaşa Lui, o salopetă de tâmplar
Îmi e de-atunci un fel de talisman
Nu cred că stau în ea minuni, nu am habar
Dar ştiu că El avea în palma Lui minuni.

Din toate câte mi-au căzut la sorţi
Aş rămânea cu haina Lui de in dintr-o urzeală
Şi m-aş pleca în umbra  sfintei Sale morţi
Ca într-o cea mai scumpă închinare ideală
Şi nu mă tem că mi-ar lua câştigul înapoi
Că eu păstrez ce am în scumpa-I amintire
Ba poate că I-aş da şi inima-mi de sloi
să pună iar în ea întâia ei iubire.

PARADOX

Când m-a salvat murea de-o mult mai veche moarte
Şi n-am putut decât să iau la sorţi cămaşa Lui
Era întâia oară soarele amestecat cu cer de noapte
Murea o rudă-a tuturor ca rudă-a nimănui.

Când L-am privit eu nu-L ştiam dar El pe mine da
Eu îmi săpam mormânt iar El mi l-a cerut
Şi I l-a m dat fără să ştiu că n-are timp a stat
n-am înţeles de ce atunci şi veşnicia a tăcut.

Toţi îngerii planetelor  parcă uitaseră de timp
Şi legiuni de heruvimi Îi aşteptau porunci
Dar El tăcea cioplind un altfel de răstimp
Ca într-o dramă unde criminalii sunt doar prunci.

De unde să pricep că-I El Acela , că-I Mesia
Că urma Lui e drumul răsărit  sub tălpile oricui
Când n-am visat că  s-a r putea  Împărăţia
Să fie şi a mea  pentru că e de fapt numai a Lui?

Nu m-am oprit  deloc  pe calea vindecării Sale
Şi nu-I ştiu predici, eu n-am cu El nici amintiri
Am fost de mult întemniţat în propria mea vale,
Îngenuncheat de-un veac, în mi de nesimţiri.

Poate că El mi-a cumpănit cândva neînţelesul
Dar noaptea mea n-avea deschisă nici o cale
Nici azi nu ştiu de ce L-am judecat  cu interesul
Când numai El mă căuta în ultima mea vale!

N-am înţeles nimic din tot ce I-am făcut
Şi nici din tot ce El mi-a dat fără măsură, gratuit
Eu toată viaţa L-am rănit şi L-am durut
El pân la moarte m-a găsit mereu   şi m-a iubit.

CONCERTUL  VIEŢII

Concertele din acea noapte au tăcut
Parcă doar eu ştiam că cineva mai asculta
Priveam la Dumnezeu înveşmântat în chip de lut
Priveam la ucenicul  care se jura că nu L-a cunoscut
Şi aşteptam; cortina încă nu se ridica.

Concertele din univers au amuţit
În noaptea Lui de patimi era concertul meu
Doar mie Dumnezeu mi-a poruncit să cânt
O strofă ca un semn, un singur cântec frânt
Eram o lacrimă de Dumnezeu.

Un strigăt pentru mulţi neauzit  şi stins
Atât a fost a vieţii mele partitură
Dar cel ce asculta a tresărit şi l-a privit pe Dumnezeu
Era un vis pe care l-am ţesut cu renunţare, greu
Ca nimeni să nu vadă  decât a Cerului măsură.

Ascultătorul meu era înmărmurit
Eu nu ştiam că Mesia îl invitase
Dar el ştia programul tot  deşi părea surprins
M-a ascultat, s-a clătinat şi-a plâns de necuprins
De parcă veşnicia o trădase.

Ce altceva mi-aş mai putea dori
Decât prin rolul vieţii mele efemere
Să-ntorc  privirea celui slab spre Lacrima din cer
Ca să-i  dezlege  Dumnezeu orice mister
Şi să-i deschidă drum din ceasul de cădere.

Nici azi nu ştiu de ce doar eu
Am fost solist în noaptea  lumii de tăciune
Nici ce am spus că-atăt de-amarnic plâns porni
Când Dumnezeu pe trădător Îl reprimi
Dar ştiu că am primit  un rost cât o minune.

Cantec de cocosi

Tu ştii că-n viaţa mea au mai cântat cocoşi,
În despletit de zori şi-n aplecat de seară
Însă-am simţit atunci umbrit de păcătoşi
Durerea din privirea-Ţi trădată şi amară.

Nu Te-am trădat numai atunci, ştii bine
Şi-ai înţeles că nu greşeam doar din greşeală
Mereu Te-am dat la schimb pe orişicine
Şi nu mă mai durea o astfel de – nvoială.

Dar nici o sete n-a secat în mine mai adânc
Şi nu mi-a fost oţetul mai îndoit cu fiere
Decât atunci când Tu  prin gândurile-mi stânci
Ciopleai cu setea  împărăţie de putere.

Eu te-am durut  atunci când te durea
Şi Te-am străpuns cumplit în acea seară
Cocoşul   m-a trezit  mai mult decât o stea
Şi port  mereu de-atunci o galaxie de ocară.

M-ai mântuit cu-o singură privire din pridvor
Şi azi aud cum  cântă iar cocoşii
Şi încă mai tresar când glasul de norod  înşlător
Înscrie la cuvânt doar păcătoşii.

Dar setea Ta a pârjolit prin gândurile-mi stânci
Fără-opritul veacului ce vine peste mine
Şi n-am să fac decât să fiu venit atunci
În faţa Ta cu tot cu cei ce se întorc la Tine.

Calvar

Mai lung e drumul Golgotei din mine
fiindcă eu Ţi-am adunat mai mulţi duşmani
Te va durea mai rău decât ai pătimit cu orişicine
Eu nu-s şcolit în facultăţi de drept pe la romani.

Pilat din mine este mult mai crud şi mult mai laş
Acum şi preoţii sub care mă ascund nu te cunosc
Degeaba , eu sunt de-opotrivă şi Barabă şi sutaş
Şi-am învăţat să mint desăvârşit, nu recunosc.

Pe drumul pietruit din groapa gândurilor  mele
N-am aciuat Marii şi Simoni din Cirene sau Ioani
Piroanele prin care Te rănesc sunt mult mai grele
Sunt aliaj de dragoste amestecat cu gust de bani.

Spectacolul în care Te ucid nu-i astăzi la vedere
Te duc spre suferinţă pe drumul meu cel ocolit
Şi-Ţi dau oţet din propriul meu butoi de fiere
Să vezi de câte ori nebănuit am tot murit.

Mă doare că n-am timp să redeschid procesul
Sunt prea legat să stau, să mint, să-Ţi fiu calvar
Măcară Tu Te vei numi în calendar cândva Alesul
Dar eu voi rămânea mereu un anonim tâlhar.

La ce ar folosi dacă aş spune lumii adevărul
Mai crede cineva că martorii Te vând pe mai nimic?
Tu nu ai azi judecător, e o Barabă tot poporul
Suntem aproape toţi ca o Caiafă  într.un crez prea mic.

Ne vei ierta vreodată ne-nţelesul şi trădarea?
Vei spune despre noi că „n-am ştiut ce îţi făceam”?
De unde s-ar deschide pentru noi din nou cărarea?
Ne poţi lăsa să Te urmăm cum Te urmam?

AL DOILEA CÂNTEC

Cocoşul a-ndrăznit şi a cântat a doua oară
Şi cei ce prea adânc dormeau încă visau
Pământul n-a-nţeles nicicum cântatul de afară
Şi n-au ştiut că el cânta atunci când ei trădau.

Nici  pasărea din zori trezită prea devreme
Nu a ştiut de unde a –nvăţat acel neînţeles poem
Cânta străin cocoşul simfonia unei teme
La moartea lui Isus Mântuitorul din Salem.

Cocoşul cântă iar în curtea mea din gânduri
Eu ştiu de câte ori şi unde L-am trădat
El îmi citeşte neştiutul dintre rânduri
El ştie când am spus şi ştie când L-am renegat.

Şi nu mă doare astăzi glasul aspru de cocoş
Eu sufăr de privirea Lui neîndrăznit de bună
Cu El mă voi privi când mă voi fi întors
De El mă ruşinez când faptele-mi se-adună.

La fiecare gând prin care Îl trădez de-atunci
Cocoşul cântă ca la un semn din alte galaxii
Şi-atunci cobor din gânduri în propriile-mi lunci
Şi plâng ca un copil la porţi de veşnicii.

Aştept privirea Lui să-mi spună încă-o dată
Că n-am să plâng, de-oi plânge în zadar
Că urma spre Calvar va fi mereu, mereu călcată
Şi ne va fi spre-mpărăţia Lui ca ultimul hotar.