„Dumnezeu trebuie să moară din pricina Lui Însuşi”
- Teoria pervertirii motivelor -

„Din pricină că era Ziua Pregătirii Iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească picioarele celor răstigniţi…” Ioan 19;31

La prima vedere eşti năucit de nelogica întâmplării. Adică omori pe Fiul lui Dumnezeu din pricină că nu vrei să încalci cumva o regulă dată de El. De parcă o crimă este un fleac în comparaţie cu o interpretare bigotă a unei Legi deteriorată la rându-i de chiar acei ce exagerau în respectarea ei.
O inimaginabilă pervertire a motivelor. Decăderea ajunge până la a pune orice fărădelege pe seama unui motiv sfânt. Aşa am cunoscut grozăviile terorismului fundamentalist de orice fel, aşa a funcţionat inchiziţia şi de aici a plecat holocaustul.
Pretextul poate fi mortal. De fapt Satana a servit un pretext, un motiv pervertit pentru ispita din Eden: motivul – cunoaşterea.
Câte aberaţii nu s-au croit în istoria lumii şi în istoria personală datorită pervertirii motivelor. Minţim pentru că nu vrem ca partenerul să sufere la aflarea infidelităţii: ascundem realitatea sub pretextul că protejăm pe ceilalţi; tăiem capete cu motivarea că nu vrem să dezamăgim tocmai pe cei cărora le tăiem, pe ei care ţin la „principii”, pe ei care „se aşteaptă să fim necruţători”.

Ucenicii alungau de lângă Mântuitorul pe bolnavi, pe leproşi, pe copii, pe vameşi.
Stupefiant. El venise pentru vameşi, leproşi, desfrânate, copii, săraci, iar „garda autoinstalată” Îl ţinea la distanţă tocmai de subiectul preocupării Sale.
Omenirea tocmai se grăbea să ucidă pe Mântuitorul pentru ca nu cumva procesul să se extindă şi pe timpul sărbătorii dedicate Mântuirii şi Mântuitorului. Dintr-o dată ceea ce secole de-a rândul fusese doar o „icoană preînchipuitoare” devine mult mai important decât Originalul. Ceea ce trebuia să fie o parabolă, cu scop pedagogic, devine esenţialul, Adevărul nu mai contează. Omul decide că nu mai e nevoie de Dumnezeu câtă vreme are amintirea Lui; nu mai trebuie Mântuitor când ne rămâne serbarea, petrecerea, formele.
Din pricina pregătirilor (devenite între timp totul) Isus trebuie să dispară. Muritorii nu ştiu să serbeze pe Dumnezeu de faţă cu El, ci numai ajutându-se de închipuiri. Generaţii întregi au visat venirea Originalului, Mesia, Mielul lui Dumnezeu, iar acum când venise, preoţii intră în panică şi vor să-L anihileze.

Imaginea istorică este un tablou mai larg dar identic din punct de vedere al trăirilor şi al efectului, cu ciudatul război din inima mea. Mă tot rog dimineaţa şi seara şi oricând „să vii în viaţa mea Doamne!” Dar dacă ar veni ce s-ar petrece cu programul meu? Aş subordona prezenţa lui Dumnezeu planurilor mele? Aş prefera revenirea la imaginaţie, la poveşti închipuite la recitări de psalmi şi rugăciuni stereotipe?

Cine ştie?
Cert este că pericolul de a substitui artificialul şi iluzia adevăratului Dumnezeu este un pericol real şi permanent. Nu ţine de ştiinţă ci de acceptarea prezenţei Mântuitorului real în viaţa mea.