Iarna lui cuptor

I-o iarnă fără margini vara asta
Înţepeneşte pâinea sub viforul din soare
Şi curg prin noi nisipuri topite dinspre mâine
Ne-au îngheţat şi ochii de lacrimă şi sare
Ca-n albe anotimpuri zidite cu năpasta.

M-am întâlnit din nou cu nimeni
Venea de nicăieri, cu urme viscolite
Urca în valea umbrei ce nu-i de-o veşnicie
Şi-am priceput că văd istorii necioplite
Că eu şi toată lumea nu ne-am născut asemeni.

Parcă mi-i dor şi nu ştiu către unde
Parcă mi-i somn deşi nici azi nu m-am trezit
Visez că dorm şi uit din nou închipuiri ucise
Drept când alerg spre locul  nezidit
Deşi nu-ntreb, mereu mi se răspunde.

Tot simt că gerul curs din soare
Îmi toropeşte paşi desculţi prin clipe ninse
Şi nu-nţeleg spre unde şi ce mă cheamă totuşi
Când iernile din gânduri mă dor minuni aprinse
Şi ştiu că până niciodată sunt iarnă călătoare.

Da, eu sunt iarna mea din vara asta
Şi-ngheţ de teama arşiţei din gânduri
De-aceea trec doar noaptea  şi ning spre mine însumi
Ca să–ţi rămână ţie  răcoarea dintre rânduri
Să-mi ningă numai mie, atât; cu asta basta.