A fost odată o cetate  în care locuitorii purtau doar haine de împrumut. În casele lor găseai  doar o singură haină şi aceea numai zdrenţe. În fiecare zi mergeau la un centru de închirieri şi peste zdrenţele lor îmbrăcau cele mai strălucitoare haine. Alegeau culorile şi strălucirea în funcţie de planurile  pentru ziua respectivă. Deşi era foarte săracă, cetatea dădea impresia că n-a cunoscut decât luxul şi bogăţia. Doar seara, când returnau  ţinutele elegante, la ore foarte târzii, feriţi de lumina felinarelor şi de privirile celorlalţi zdrenţăroşi, se furişau pe la casele lor şi visau la o vreme când vor avea propria lor haină frumoasă, elegantă. În obscuritatea adevăratei lor identităţi îşi doreau să vină o zi când să nu mai fie nevoiţi să împrumute; se săturaseră să plătească atât de mult pentru a purta ceva ce văzuseră la alţii şi părea a fi făcut la comandă. Era o permanentă luptă să se îmbrace aşa cum ceilalţi o făceau. Zi de zi  trăiau cu încercarea de-a purta haina altora. Amarul secret al cetăţii respective era că, fără să ştie,  toţi locuitorii  se îmbrăcau de la acelaşi proprietar; însă  încercarea  de a fi ca ceilalţi era atât de preocupantă încât nu au observat că poartă azi ceea ce ieri a purtat vecinul sau colegul. Domnea o falsă impresie de proprietate şi bogăţie. Doar  patronul veşmintelor de închiriat îşi râdea de ei atunci când îi vedea plecând în noapte furişând zdrenţele departe de privirile altor zdrenţăroşi. Într-o zi a venit de departe un om. Era îmbrăcat simplu, dar curat şi fără zdrenţe. Mirarea tuturor a fost când zilnic era văzut îmbrăcat la fel. Numai el era acelaşi mereu. Aştepta la răscruce de străzi întunecate  şi  oprea  pe cei care îşi ascundeau sărăcia. Fără să le ceară nimic oferea în dar câte o haină, asemănătoare cu a lui. Aşa se face că cetatea s-a schimbat. Nici nu mai ştie nimeni care este el, pentru ca locuitorii au primit o haină identica. Acum, pe sub umbre de copaci şi clădiri, se strecoară doar stăpânul afacerii  falimentare….

Ce n-am da să fie aceasta povestea noastră?

Şi totuşi, să fiu la fel ca ceilalţi? Să accept pomana cuiva? Ce dacă sunt sărac, ce dacă haina de la el nu mă costă nimic?
Vreau să plătesc şi să am libertatea de-a fi în fiecare clipă altcineva. Nu am succes cu integritatea nici cu sinceritatea. Prefer să fii doar tu aşa cum eşti, în ce mă priveşte ador falsele  identităţi. De ce să fiu sărac atunci când pot părea bogat; de ce să fiu neştiutor când pot poza în geniu? Cum să fiu simplu când mult mai ispititoare este strălucirea?
Oare de ce Iacov a tânjit după haina lui Esau? De ce Acan a furat mantaua de Şinear? Cât ar fi dat Haman să poarte o singură dată haina împăratului? De ce Ahab şi-a schimbat hainele înainte de luptă? Cum de haina lui Isus Hristos este o chestiune de zaruri?
În  bezna existenţei noastre, domneşte mândria; „demnitatea” de a fi cineva. Şi cum cineva înseamnă un anumit capital de strălucire, pe care noi am pierdut-o demult,  ne vedem ademeniţi de posibilitatea însuşirii unei alte identităţi. Ceea ce avem, ceea ce suntem, ni se pare îngrijorător de puţin şi-atunci apelăm la maestrul prefăcătoriilor  pentru prestanţă de-o clipă, inteligenţă de-o poză, spiritualitate de-o predică, bunătate de un articol, talent de-un play-back şi iubire de-un avort. Ironia acestei drame este că, în vreme ce noi schimbăm identităţi, am dori ca ceilalţi să rămână aşa cum sunt în realitate. Oare de ce? Pentru a abate de la mine camerele de televiziune şi săgeţile presei? Va fi judecătorul ocupat cu judecarea lor, iar eu voi fi liber să trăiesc imoral?

„LICHIDARE DE STOC”
Zilele trec, scăldate în falsitate sau în adevăr. Depozitul din colţul planetei se va închide. Reflectoarele se vor stinge, machiajul va cădea. Adevăratul spectacol încă nu a început.
Pe străzi se furişează  stăpânul  vechiturilor, în căutare de clienţi. E posibil să falimenteze pentru că a cam trecut vremea veşmintelor sofisticate. În sezonul următor se poartă inul, în croială simplă şi dreaptă.