Aş fi ipocrit dacă n-aş recunoaşte bucuria specială pe care am simţit-o când sărbătoriţii promoţiei 2010 au stricat regula unui singur trandafir şi mi-au dăruit trei.
Într-o secundă am trecut de la stânjeneală, vinovăţie şi până la recunoştinţă. Oricum în inima mea nu meritam nici măcar unul dară-mite 3. Aşa că orice număr ar fi fost mai mare decât zero deja reprezenta un cadou.
Dacă mi s-ar cere să returnez ori leafa ori florile, aş împrumuta şi aş returna arginţii, dar aş păstra împreună cu semnificaţia lor florile.
Nu diferenţa m-a încântat ci gestul în sine şi naturaleţea necuvintelor din care am înţeles că ei au priceput dragul deplin pe care l-am avut mereu când i-am văzut ori nu. M-am simţit răsplătit ca un îndrăgostit când „persoana dragă” zâmbeşte la un cadou strecurat în cale fără a şti de emoţiile celui ce le-a ascuns. Da, era ca şi când stăteam de multă vreme pitit la marginea cărării aşteptând ca ei să se împiedice de strădania mea de a deveni al lor. Trei trandafiri care au depăşit cu mult leafa mea pe 9 ani. Trei flori care cântăresc mai mult decât pietrele , cauciucurile, şi topurile de hârtie trecute prin alergarea mea din acest secol.

Într-un fel am primit florile din mâna lui Dumnezeu, care mi le-a dat parcă spunându-mi: să nu te simţi vinovat, nu vei fi dator, n-ai să Mi le plăteşti, ele sunt un răspuns, răspuns la nerostirile tale, răspuns la tot ce niciodată nu mi-ai spus dar Eu am auzit.